Conferinta 2022
Conferinta 2022

___________

Despre cum alegem să fim terapeuți

De Dr. psih. Daniela Simache, CTA, cu mulțumiri colegiale Olimpiei Capăt și Sorinei Vrană pentru contribuția lor esențială la finalizarea acestor rânduri.

Alegerea aceasta mare, frumoasă și uneori grea, este una dintre deciziile semnificative pe care le luăm în viață.  Pornește în mod firesc de la aspirațiile și valorile fiecăruia dintre noi; de la lucrurile esențiale în care credem și de care avem nevoie. Ceea ce simțim și înțelegem despre noi și cei jur ne poziționează și ne orientează apoi cursul vieții (uneori mai subtil, alteori mai evident).  

La început primim  mesaje despre ce suntem și ce trebuie să facem în această lume (Ești bun / Fii atent pe unde mergi! / Trebuie să ai grijă de ceilalți, etc). Începem apoi să ni le dăm singuri (Pot  să fiu disponibilă oricând! / Știu eu ce au ei nevoie! /Eu nu obosesc la fel ca ceilalți / Am grijă să se simtă mai bine, etc ). Felul în care ne ne atribuim comenzile inițiale primite de la cei mari și semnificativi creionează în noi schițe ale propriului scenariu și al rolului nostru în el. O modelare care se aprofundează prin programe despre cum să facem lucrurile și să ne facem viața, despre interdicțiile și permisiunile din ea. Și care o să continue urmând mesajele  de direcționare a vieții fiecăruia dintre noi (spre perfecțiune, spre putere, spre cei din jur și, într-un anume fel, spre noi înșine). Ne alegem pozițiile din care trăim cu noi cu noi înșine și cu ceilalți. Astfel decidem la un nivel profund cine și ce este OK. Analiza Tranzacțională consideră aceste poziții de viață drept „credințele fundamentale ale cuiva despre sine și despre alții folosite pentru a justifica decizii și comportamente“ (I. Stewart & V. Joines, 1987, 2004). 

Toate acestea ne orientează apoi spre a găsi o formă în care să punem acestea în ceea ce facem în viața de zi cu zi, inclusiv în cea profesională. Așa apare opțiunea pentru profesia de psihoterapeut.

Din acest punct începe formarea. Și apoi practica. Începem să fim psihoterapeuți.

Activitatea noastră este orientată spre ai susține pe alții (într-un fel) și pe noi (în alt fel). Zi după zi. Uneori viața curge lin, după scenarii previzibile și frumoase care ne îndeplinesc nevoile și aspirațiile. Alteori sunt bolovani, baraje sau furtuni care ne bulversează. Sunt crizele din interiorul nostru și cele din realitatea socială și economică în care trăim. Crizele din jurul nostru ajung în mod firesc să ne afecteze. Clienții noștri sunt parte din realitatea lor. Noi suntem parte din această realitate. Doar că în feluri diferite. Și aici cred eu că începe arta de a fi terapeut. Și puterea vindecătoare pe care ți-o dă această artă.

Atunci când vorbește despre contractare, Charlotte Sills (2011, 2003) pornește de la contractul cu lumea, societatea, planeta cu legile ei fizice, etica și valorile ei. După care vin contractele cu organizația și clienții, contractele terapeutice (de la nivelul obiectivului terapiei, la cel al fiecărei sesiuni și mergând până la fiecare moment al terapiei). Ca să putem dezvolta aceste niveluri împreună cu clienții noștri, cred că avem nevoie un contract cu noi înșine, ca terapeuți. Un contract pentru a fi în contact cu noi înșine în timp de suntem în contact și în contract cu ei. Prezenți în aici-și-acum fără proiecții și alunecări în trecute procese de scenariu. Sau în reeditarea unor jocurilor de putere ce pot fi atractive în relația terapeutică. Este un contract cu noi înșine pentru a ne manifesta în mod autentic și corect cu oamenii din fața noastră. Obiectul acestui contract este asumarea a ceea ce facem în termeni de Libertate, Putere și Responsabilitate. 

Pentru asta este nevoie să rămânem oameni, să nu devenim monumente. Să fim mereu interesați de ideile și conceptele apărute după ce ne-am terminat formarea și chiar să să fim curioși, admirativi sau critici față de ele; să mergem la workshop-urile colegilor și chiar să ne intervizăm sau supervizăm cu ei; și, mai ales, să fim împreună cu clienții noștri, să creăm împreună cu ei procesul terapeutic din acea poziție OK-OK în care nu e loc pentru mantii salvatoare sau pentru indicații persecutoare. 

Odată deveniți terapeuți, provocările sunt de a fi și de continua să fim așa. Berne spunea că „Scenariul este ceea ce persoana a planificat să facă în copilăria timpurie, iar cursul vieții este ceea ce se  întâmplă de fapt“(1972). Terapeuți fiind, ne putem manifesta responsabil și competent, putem creea împreună relații și spații sigure și stabile pentru clienții noștri. În afara cabinetului se întâmplă uneori alte crize, care bulversează procesul și dărâmă construcția vindecătoare. Criza sanitară, de exemplu, ne-a perturbat prin distanțare obligatorie și a forțat trecerea de la spațiul fizic la cel virtual. Resursele financiare limitate ale clienților ajung de multe ori să fie piedici (bolovani mari pentru unii, pietre mai mici pentru alții) în parcurgerea procesului terapeutic. Implicarea noastră în accesarea sistemului de decontare prin Casa de Asigurări și lucrul cu desconsiderarea acestei opțiuni (prezentă de-o parte sau alta) poate fi o contribuție decisivă la reușita unei terapii. Esențial pentru practica terapeutică este contactul, interacțiunea, relația – cu clienții noștri și cu colegii noștri în egală măsură. Pentru că cei care ne sunt clienți sunt mai mult decât problema cu care vin în terapie. Sunt parteneri de viață cu cineva, sunt colegi de muncă în tot felul de medii, sunt vecini undeva, sunt copiii cuiva, uneori sunt și părinții altcuiva. Nu-i putem aborda simplist. Nu ne putem conecta cu ei limitat. Și este constrângător faptul că nu putem lucra mereu în echipe interdisciplinare (cu colegi medici, cu asistenți sociali și medicali sau cu educatori). Eliberarea poate veni aici din dimensiunea liberală a profesiei noastre . O dimensiune ce merită aprofundată de fiecare dintre noi. Vă invit deci să facem asta, pe propriile coordonate de timp și spațiu, participând (și) atlfel la conferință.  

Putem avea inițiativă și cadru necesar pentru a ne manifesta creativitatea. Ne putem asocia cu cine dorim, putem lua decizii și le modifica/adecva la realitatea și nevoile autentice ale clienților noștri. Și asta ne aduce împlinire. Modul liber (în afara propriului scenariu) în care alegem să practicăm terapia ține de forța aspirațională și de energia din noi.

Bibliografie:

  • Berne, E. (1972) What do you say after you say hello, New York: Grove Press
  • Choy, A. (1990) The winner’s triangle, TAJ, vol 20, nr.1, January
  • English, F (1995) To Be a Therapist?, ITAA, vol 25, Issue 1
  • Hargaden, H., Sills, Ch. (2002) Transactional analysis. A relational perspective, Routledge, NY
  • Lapworth, Ph and Sills,Ch (2011) An introduction to Transactional Analysis, London: Sage
  • Tudor, K & Summers, G ( 2014) Co-Creative Transactional Analysis, London: Karnac Books
  • Stewart, I & Joinnes, V (2004) AT Astăzi. O nouă introducere în Analiza Tranzacțională

___________

Libertate și responsabilitate în lucrul cu desconsiderările

Un studiu de caz de Iulia Crișan

Rezumat: Acest articol ilustrează un mod de lucru cu desconsiderările printr-un studiu de caz clinic. Modelul lui Mellor & Schiff (1975) a fost aplicat în munca terapeutică cu o clientă cu simptome anxioase în context de neîncredere relaţională, pentru a dobândi autonomie în decizii și a-și asuma responsabilitatea pentru acestea. Analiza muncii pe 23 de ședinţe este prezentată structurat, cuprinzând descrierea istoricului, planul terapeutic și rezultatele obţinute, precum și direcţii viitoare de tratament.

“I like to say that the Statue of Liberty on the East Coastshould be supplemented by a Statue of Responsibility on the West Coast” 

– Viktor Frankl

Desconsiderăm aspecte din viaţa noastră zi de zi și o facem fără a ne da seama. Totuși, desconsiderarea poate deveni  dezadaptativă atunci când ne împiedică să exersăm libertatea și responsabilitatea în luarea deciziilor. Pe modelul dimensional al unui continuum ne putem imagina diferite grade ale desconsiderării, de la cele mai inofensive (prezente în funcţionarea zilnică) până la cele manifestate prin simptome clinice care perturbă viaţa persoanei.

În conceptualizarea AT, desconsiderarea (Mellor & Schiff, 1975) este un proces intern, inconștient, de evitare a conștientizării realităţii la diverse niveluri, fie pentru perpetuarea scenariului, derularea jocurilor, menţinerea poziţiei de viaţă și a triunghiului dramatic (Karpman, 1968), sau confirmarea relaţiilor simbiotice. Conform autorilor, desconsiderările sunt de trei tipuri (a stimulilor, problemelor și opţiunilor) și se observă clinic prin comportamente pasive (Schiff & Schiff, 1971), tranzacţii ascunse în jocuri, asumarea unei poziţii în triunghiul dramatic. O persoană poate desconsidera fie emoţii, gânduri, percepţii ori comportamente, fie anumiţi factori situaţionali, în trei zone (a sinelui, celorlalţi și a realităţii situaţiei) și în patru moduri (al existenţei, semnificaţiei, variabilităţii, respectiv capacităţii de acţiune/schimbare comportamentală; Mellor & Schiff, 1975). 

Lucrul cu desconsiderările implică trei pași: (1) identificarea comportamentelor simptomatice care rezultă din desconsiderare; (2) identificarea zonelor, tipurilor de desconsiderare și modurilor în care clientul desconsideră; (3) conștientizarea implicării în desconsiderare și a nevoii din spatele acesteia –realizarea unor decizii autonome libere – exersarea comportamentelor non-desconsiderante cu întăriri pozitive. Aceste etape se pot intercala în funcţie de evoluţia cazului (conștientizarea mentală și schimbarea comportamentală). Autorii recomandă ierarhizarea desconsiderărilor ca punct de plecare în stabilirea tratamentului și tratarea lor asociată, pe niveluri, din moment ce desconsiderarea stimulilor implică și desconsiderarea problemei și a opţiunilor de acţiune, la fel cum desconsiderarea existenţei implică și desconsiderarea semnificaţiei, variabilităţii și capacităţii de a schimba ceva. 

Descrierea cazului

Eficienţa acestui mod de lucru multi-nivelar este prezentată în cazul clinic al unei tinere studente de 21 de ani, ce cuprinde sinteza muncii noastre desfășurate în 23 de ședinţe. Datele au fost colectate și redactate cu acordul clientei. Clienta intră în terapie la recomandarea medicului psihiatru pentru simptome anxioase intense (afective și somatice) manifestate ca reacţii la schimbarea mediului familiar și la a fi singură, ideaţie de gelozie, emoţii intense și reacţii de hiper-control relaţional în context de relaţie la distanţă (puse pe seama lipsei de încredere în sine). Obiectivul iniţial a vizat acest ultim aspect: întărirea încrederii în sine, operaţionalizat de către clientă prin capacitatea de a se descurca singură și de a gestiona simptomele anxioase până la diminuarea sau eliminarea lor. Clienta descrie emoţiile anxioase și agitaţia motorie (care apar în situaţii de a petrece singură periodic câteva zile la facultate în alt oraș, departe de familie si de partener) ca disproporţionate în raport cu realitatea, cu dificultatea de a se ancora în gândirea din prezent (a se citi în starea de Adult) și de gestiona astfel manifestările. De altfel, munca din primele ședinţe a dezvăluit gândirea ca fiind poarta de acces a clientei, prin spiritul ei investigativ și receptivitatea la asocieri și analize ale proceselor interne, aspecte întărite și de funcţionarea ei academică foarte bună. Cu toate acestea, clienta acuză incapacitatea de a utiliza dovezile din realitate (pe care le caută și le cere prin comportamente de securizare și verificare) asupra fidelităţii partenerului de relaţie. Poarta închisă s-a dovedit astfel a fi comportamentul, iar poarta țintă (direcția de lucru terapeutic) a devenit zona emoțională.

Explorarea istoricului ei a revelat o veche teamă de a fi “înșelată, prostită”, resimţită din copilărie, cu nevoia de căutare a dovezilor care să ateste onestitatea celuilalt și tendinţa de răzbunare ca reglare a sentimentului de a fi prostită. În adolescenţă descoperă relaţia extraconjugală a tatălui, la care devine complice, ascunzând relaţia de mama sa. Totodată, clienta își amintește că, deși dezaproba acea relaţie, era confidenta tatălui său și se simţea în incapacitatea de a refuza acest lucru. Cât o privește pe mama ei, clienta susţine posibilitatea ca aceasta să fi desconsiderat existenţa relaţiei, invocând un dicton des auzit de clientă de la mamă: “ce nu știi nu te poate răni”. În prezent, tânăra declară opoziţie faţă de acest dicton, preferând să afle adevărul chiar și cu preţul rănirii emoţionale.

Etapele planului de tratament

1. Contractare iniţială și explorare. Identificarea comportamentelor simptomatice și a istoricului

Împreună am contractat pentru gestionarea simptomelor anxioase prin experimentarea diverselor tehnici de către clientă și explorarea neîncrederii la nivel intrapsihic. În primele ședinţe, clienta a deprins tehnici comportamentale (respiraţie regulată, grounding) și cognitive (redirecţionarea atenţiei, recadrarea și atribuirea unei probabilităţi realiste situaţiilor anxiogene) de reducere a simptomelor anxioase în situaţii concrete (de a fi singură, departe de partener). În paralel, am explorat aspecte scenariale, credinţele din stările de Părinte și Copil, jocurile și poziţiile de viaţă și cele din triunghiul dramatic. 

Gradual, prin utilizarea tehnicilor și acumularea de experienţe pozitive în situaţii de a se descurca singură, clienta și-a redus nivelul anxietăţii și a raportat o creștere a încrederii în capacitatea de a o gestiona. O schimbare s-a făcut observabilă la nivel emoţional, indicând o repoziţionare internă de la lipsa de încredere în sine la lipsa încrederii în ceilalţi. Astfel, dacă iniţial, neîncrederea era descrisă prin credinţa Copilului “Dacă relaţia se termină, n-o să mai fiu cu nimeni, o să fiu singură”, ce evoca teama de abandon resimţită de clientă, ulterior ea dezvăluie un Adult contaminat de anxietatea din Copil (“Oricine poate să înșele”) și furia din Părinte (“Nu voi putea trece peste asta. Dacă te prind, s-a încheiat”). Totodată locul anxietăţii a fost luat de furie, pe care clienta o utiliza în relaţia cu partenerul, întreţinând-o cu jocuri de tipul NIGYSOB (Acum te-am prins, ticălosule), în ciuda dovezilor reale ale fidelităţii acestuia. Poziţia de viaţă asumată în acel moment părea că glisează de la Eu-Tu+ la Eu+Tu-, iar în triunghiul dramatic, de la Victimă la Persecutor. În această fază a muncii, clienta dezvăluie un plan paralel cu relaţia oficială, în care descrie o relaţie secretă cu un fost prieten al partenerului oficial ca fiind “doar de prietenie; o modalitate de petrecere a timpului, ca să nu stau cu agitaţia de a fi singură”. Cu toate acestea, ascunde relaţia faţă de partener și se protejează faţă de a fi văzută alături de acest prieten, care, la rândul său, manifestă gesturi de apropiere faţă de ea. Într-un mod suficient de sugestiv scenarial (re-editarea confidenţelor tată-fiică, cu roluri inversate), tatăl este acum confidentul ei și o sfătuiește cum să-și ascundă mai bine relaţia paralelă. 

Invitând-o mereu la proba realităţii și utilizând confruntări ale desconsiderărilor, clienta realizează posibilitatea de a proiecta asupra partenerului propria ei “infidelitate”. Astfel, începe să comute atenţia de la ce se întâmplă în exterior la procesul intern, realizând că acesta nu este legat de relaţia din prezent, ci mai degrabă de repararea unei răni din trecut. 

C (Clientă): Mi-au zis prietenele mele “Hoţului de hoţ i-e frică”. Dar n-am luat-o în seamă până acum.”

T(terapeut): Ce înseamnă pentru tine vorba asta?

C: …că eu fac ceea ce mi-e frică să mi se întâmple mie? 

T: Cum ţi se pare posibilitatea asta?

C: Cred că e posibil s-o fac.

T: Și cum de nu ai luat asta în seamă până acum? 

C: Cred că eram prea furioasă pe el (partenerul). Îmi spuneam că sigur îmi ascunde ceva.

T: Când, de fapt, el este apropiat și autentic cu tine, iar tu desconsideri dovezile care vin de la el. Așadar, ce simţi pare că nu are foarte multă legătură cu realitatea relaţiei tale din prezent.

C: Da, așa este. Cred că mi-e frică să păţesc ca mama.

2. Recontractare. Decontaminare. Identificarea și ierarhizarea desconsiderărilor 

În cadrul unui nou contract de lucru cu desconsiderările, am invitat clienta să facă legături dintre “atunci” și “acum” și să atribuie semnificaţii noi comportamentelor simptomatice. Astfel, ea a înţeles agitaţia anxioasă din relaţia de acum ca pe un comportament pasiv, o încercare de a transfera problema în mediu pentru a nu-și asuma responsabilitatea pentru gestionarea ei. Clienta a realizat similaritatea cu agitaţia pe care o simţea atunci când ascundea adulterul tatălui faţă de mama sa și a făcut legătura cu furia împotriva tatălui său. Lipsa încrederii în sine a fost pusă în legătură cu invitaţiile constante ale tatălui într-o relaţie simbiotică ce îi limitează libertatea și îngreunează asumarea responsabilităţii pentru propriile acţiuni. Trecerea de la agitaţie la furie și de la Victimă la Persecutor în relaţie a fost înţeleasă ca încercare de a retrăi dinamica din trecut pentru a confirma de fapt credinţa că “oricine poate să înșele” și a angrena energia în depistarea trădării proiectate. O dată cu înţelegerea acestor legături, o etapă importantă a fost decontaminarea Adultului de neîncrederea din Copil (“Oricine poate să înșele”) prin reformularea adaptată realităţii “Unii decid să n-o facă”, cu accent pe libertatea și responsabilitatea deciziei

Cu aceste noi semnificaţii și un Adult ancorat în realitate, clienta a definit problema ca fiind legată de recrearea în prezent a unui scenariu trecut întreţinut de desconsiderarea indicilor din realitate. Ea și-a dat seama că desconsideră stimuli și semnificaţii interne și externe în ambele relaţii (declarată și ascunsă). Împreună am identificat și ierarhizat desconsiderările: În relaţia declarată, ea părea să considere existenţa stimulilor (indicii asupra fidelităţii, comportamente de apropiere ale partenerului), dar să desconsidere semnificaţia lor (pentru sine, celălalt și în realitate), potrivirea lor la situaţie, precum și opţiunile personale de a se raporta și a acţiona diferit (fără agitaţie sau furie). Explorarea relaţiei ascunse a relevat un al doilea plan al desconsiderărilor, vizând semnificaţia relaţiei (externă – “este doar prietenie” și internă – “Nu simt nimic faţă de el”), aspectele problematice asociate (trădarea și pierderea relaţiei declarate) și capacitatea de a acţiona diferit (“Eu nu înșel, deci nu am de ce să închei relaţia”).

Analiza istoricului familial a relevat utilizarea desconsiderărilor în familie: tatăl adulterin desconsidera impactul de care îl are relaţia paralelă asupra fiicei sale, iar mama desconsidera existenţa stimulului cu totul. Totodată, clienta a conștientizat faptul că, deși la nivel discursiv lua partea mamei, a desconsiderat opţiunea de a nu fi confidenta tatălui atunci, tratând confidenţele acestuia ca pe dovezi de transparenţă și consolidare a încrederii. În același timp, am invitat-o să reflecteze la un dublă dilemă: poziţiile diferite ale părinţilor (tatăl Persecutor care înșela, mama Victima înșelată), respectiv dualitatea comportamentelor tatălui (deschidere și transparenţă totală faţă de fiică vs ascundere faţă de soţie). Clienta a conștientizat rana și confuzia de atunci, precum și posibilitatea ca în relaţia de acum să replice procese și comportamente similare cu cele ale părinţilor (a întreţine o relaţie paralelă ascunsă și a prefera să nu clarifice statustul acesteia). O nouă semnificaţie a fost atribuită relaţiei duble: cea de protecţie împotriva abandonului rezultat în urma infidelităţii proiectate, cu evitarea intimităţii alături de partenerul declarat și dorit (“Înșel eu ca să mă protejez de posibilitatea ca tu să mă rănești”). În același timp, clienta a realizat posibilele consecinţe ale menţinerii desconsiderărilor: destrămarea relaţiei declarate și confirmarea abandonului, intrând în contact cu un sentiment de culpă faţă de partener. În acel moment am contractat pentru găsirea opţiunilor de schimbare.

3. Definirea opţiunilor și acţiunea spre schimbare

Clienta a definit schimarea ca “a dobândi liniște” în relaţia declarată. Am considerat două zone ale intervenţiilor: cognitiv și emoţional-relaţional. Clienta a fost invitată să-și utilizeze capacitatea de Adult pentru a recadra cognitiv statusul relaţiei din “relaţie la distanţă” în “relaţie în care am capacitatea să decid liber distanţa” și a explora opţiunile de a rămâne în contact cu partenerul. Totodată, prin considerarea realităţii calităţii relaţiei prezente și a validărilor de la partener, nevoia de dovezi de fidelitate și comportamentul de investigare și verificare s-au redus. Clienta a început să colecţioneze experienţe relaţionale pozitive și a primit mereu stroke-uri pe deciziile libere, formulate din Adult, și pe asumarea responsabilităţii faţă de ele. La nivel emoţional, furia ce întreţinea jocul psihologic a fost canalizată în Adult ca energie pentru opţiuni de negociere și compromisuri utile în relaţie. Am invitat-o să integreze sentimentul de culpă cu acţiuni reparatorii. Clienta a exersat comportamente de apropiere în relaţie, prin empatie și implicare Părintelui Grijuliu în îngrjirea partenerului, primind validări pozitive de la acesta. 

În zona relaţiei ascunse, am derulat un scurt training pentru înţelegerea tranzacţiilor la nivel social și psihologic. Clienta a fost invitată să considere nivelul ascuns al tranzacţiilor utilizate cu prietenul, să-și implice gândirea de Adult în proces. La un nivel mai profund, și-a implicat intuiţia și spiritul investigativ natural (A1 – Micul Profesor) în analiza gesturilor și situaţiilor neclarificate din acea relaţie. Ea a realizat unele pattern-uri comportamentale ale ei și prietenului, care au ajutat-o să dea sens gesturilor sale de apropiere. Clienta a început să considere anumiţi stimuli emoţionali interni ce depășeau limita unei relaţii de prietenie. La acest nivel, a fost invitată să considere emoţiile faţă de relaţia ei prezentă și să le integreze cu sentimentul de culpă și posibilele consecinţe ale relaţiei paralele. Realizând nevoia autentică de a accepta intimitatea în relaţia declarată, clienta a decis să acţioneze liber de scenariu și responsabil, clarificând și încheind relaţia ascunsă. Această acţiune a contribuit la liniștire relaţională.

Direcţii de tratament viitoare

Terapia este în desfășurare, clienta exersând decizii și acţiuni responsabile, din Adult, în relaţia cu partenerul. Decide autonom să renunţe la comportamentele de verificare și furia se diminuează simţitor. Posibilitatea ca furia să fie utilizată ca racket pentru disperare, neputinţă, suferinţa unui abandon posibil rămâne o opţiune terapeutică de explorat. Pentru un tratament în profunzime, în funcţie de disponibilitatea clientei, este de considerat demontarea simbiozei cu tatăl, ce pare a întreţine limitarea acţiunilor libere.

Referinţe bibliografice:

  • Berne, E. (1965). Games People Play. The Psychology of Human Relationships. Penguin Books
  • Karpman, S. (1968). Fairy Tales and Script Drama. Transactional Analysis Journal, 7(26), p. 39
  • Mellor, K. & Schiff, E. (1975). Discounting. Transactional Analysis Journal, 5(3), p. 295
  • Schiff, A. & Schiff, J. (1971). Passivity. Transactional Analysis Journal, 1(1), p. 71

Dezvoltarea autosusținerii la copii

de Alina Comendant

Publicat în Newsletter ARAT Nr. 17, Ediția 3 / Septembrie 2022

Articolul își propune să creeze un pod de legătură în lucrul cu sinele în dezvoltare al copiilor între două abordări terapeutice: Analiza Tranzacțională și Gestalt play therapy. Conceptul de “întărire sau auto-susținere” al sinelui din Gestalt Play Therapy va întâlni diferite concepte similare din Analiza Tranzacțională și vor fi oferite exemple concrete de jocuri specifice pentru dezvoltarea unui simt puternic de sine.

În scrierea acestui articol sunt inspirată de experiența de a primi anual un număr mare e cereri de a lucra cu copiii, imediat după începerea școlii. Simptomatologia este diversă și variază adesea de la “Nu vrea să meargă la școală” până la recomandarea învățătoarelor de a vedea un psihoterapeut pentru dificultăți de adaptare școlară, dificultăți și comportament deviant, agresivitate și impulsivitate, timiditate, anxietate, dificultăți de limbaj.

Deoarece copiii sunt egocentrici în această etapă de dezvoltare iau totul foarte personal: ei își asumă responsabilitatea și se învinovățesc pe ei înșiși pentru orice traumă care le se întâmplă. Acest fenomen îi face pe copii să-și reprime și mai mult emoțiile din moment ce Eul lor nu are forța de a și le asuma și cu atât mai puțin de a le exprima într-un limbaj coerent.

Copiii, de asemenea, poartă cu ei introiecții negative sau cunoscute în limbaj AT drept injoncțiuni (mesaje toxice/credințe eronate despre ei însăși). Acestea duc la fragmentare intrapsihică, inhibă creșterea sănătoasă și integrarea și contribuie la o atitudine auto-depreciativă și la o stimă de sine scăzută.

A facilita în terapie dezvoltarea acestui simț de sine puternic – cum îl numește Violet Oaklander – devine așadar o necesitate în procesul terapeutic.

Abordarea lui Oklander în terapia cu copiii pornește de la modelul de dezvoltare sănătos – în care copiii sunt în contact cu ei, cu senzațiile lor și își folosesc corpul, mintea, intelectul la potențialul optim. Când apar traumele, copilul e predispus la a pierde capacitatea naturală de a folosi modalitățile variate prin care organismul său se întâlnește cu lumea:

  • Își îngrădește simțurile
  • Își inhibă capacitatea de a-și folosi corpul
  • Își blochează emoțiile
  • Își suspendă activitatea intelectuală

(ex. copiii molestați se vor anestezia pe sine ca formă de protecție)

Lucrul cu sentimentului de auto-susținere a sinelui implică redescoperirea acelor părți pierdute ale sinelui de importanță vitală în dezvoltare prin oferirea de experiențe senzoriale, dar și experimentale.

Pașii recomandați de Violet Oaklander, asemenea etapelor procesului terapeutic, nu reprezintă o secvență consecutivă, ci mai degrabă se desfășoară ca un dans terapeutic ghidat de ritmul copilului și de obiectivele terapeutice. Acești pași sunt…Citește restul articolului aici

___________

Cercetare în Analiza Tranzacțională: Jocurile Psihologice într-o clasă din învățământul primar

de Alina Comendant

Publicat în Newsletter ARAT Nr. 14, Ediția 4 / Decembrie 2021

Acum 12 ani, ca temă de licență pentru terminarea primei facultăți, cea de Pedagogie, mi-am ales Managementul clasei de elevi și utilizarea Analizei Tranzacționale în a oferi modele de intervenție la clasă.  Am fost fascinată de aceasta temă, de pioneirat, și am ales  jocul psihologic – unul dintre tipurile de comportamente perturbatoare prezente la nivelul clasei și prezența acestuia în rândul elevilor, dar și a învățătoarei unei clase din învățământul primar. În continuare, acest articol prezintă câteva dintre ideile licenței și rezultatele cercetării. Se adresează psihoterapeuților care lucrează cu copii din mediul primar, educatorilor, învățătorilor, analiștilor tranzacționali din domeniul educațional, consilierilor școlari.

 Ce este managementul clasei și cum îl conectăm cu Analiza Tranzacțională

Termenul de management al clasei este unul utilizat de către profesori pentru a descrie procesul asigurării unui climat echilibrat în condiţiile comportamentului perturbator al elevului. Termenul, de asemenea, face referire la prevenirea devianţelor comportamentale. Mosckowitz & Hayman (1976) observă în studiile lor asupra managementului clasei dificultatea cu care se confruntă un profesor care a pierdut controlul asupra clasei de elevi. Încercarea de restabiliere a graniţelor este dificilă, iar timpul acordat reparării greşelilor cauzate de lipsa abilităţilor de gestionare a clasei produce scăderea nivelului de pregătire academică în rândul elevilor. (Berliner, 1988, p. 310; Brophy & Good, 1986, p. 335)

Profesorii deţin mai multe roluri în clasă, iar printre cele mai importante se află cel de manager. Predarea şi instruirea eficientă nu pot avea loc într-o clasă deficitară din punct de vedere al managementului clasei. Haosul se instalează în momentul în care nu există reguli sau acestea nu sunt ferme, nu există un contract clar stabilit cu privire la aşteptările profesorului şi elevilor sau predomină ignoranţa importanţei etapelor dezvoltării psihologice.

O şcoală în general reprezintă un mediu, o mini-societate pentru copii, în special pentru cei aflaţi în ciclul primar de învăţământ, devine un al doilea cadru de referinţă după cel familial şi marchează intrarea în „marea” societate. Clasa din care face parte copilul, în mod particular, devine o a doua familie şi este un grup de apartenenţă pentru elev, cel mai adesea format aleatoriu şi neomogen, care, de asemenea, are o semnificaţie aparte, tocmai prin satisfacerea nevoilor psihosociale specifice: nevoia de afiliere, de securitate, de cunoaştere şi de dezvoltare.

În corelaţie cu etapele dezvoltării, aflăm că la vârsta şcolarităţii mici, orice copil are construit un sistem de percepţii prin care se vede pe sine şi pe cei din jurul său. Acest sistem a fost dezvoltat în special în familie, iar şcoala are rolul de a întări sistemul acestuia sau de a-l completa mai adecvat. Julie Hay vorbeşte în cartea sa, Şarada de la serviciu, despre faptul că imaginile noastre mentale, numite şi imago-uri, ne ajută să ne integrăm într-un grup pe baza experienţelor anterioare. Adaptând modelul la domeniul educaţional, respectiv perioada de şcolaritate mică, aflăm că familia constituie un imago provizoriu pentru această fază şi că, ulterior, acest imago devine adaptat noului grup de apartenenţă.

Citește restul articolului aici

___________

Speranța în psihoterapie: între iluzii și autenticitate

de Diana Cosma

Publicat în Newsletter ARAT Nr. 6, Ediția 1 / Martie 2020

Vă invit la o discuție despre rolurile speranței în psihoterapie, în principal din perspectiva Analizei Tranzacţionale. Vom trece în primul rând printr-o scurtă definire a termenului de speranţă, pentru a crea un cadru de referinţă comun. Apoi vom privi speranţa din punctul de vedere al mai multor modele din Analiza Tranzacţională şi a altor şcoli de psihoterapie. În ultima parte a articolului vom parcurge o analiză a rolurilor speranţei în cadrul psihoterapiei: speranţa clientului, speranţa terapeutului, speranţa autentică şi speranţa ca element al sistemului scenarial.

Dicționarul explicativ al limbii române definește speranța ca fiind un ”sentiment de încredere în rezolvarea favorabilă a unei acțiuni, în realizarea unei dorințe”. Nancy Glende (1981) consideră că speranţa este o credinţă cu angajament şi energie, care facilitează fie creşterea, fie autosabotajul. În acest fel, autoarea afirmă natura potenţială a speranţei ca autentică sau scenarială utilizând termenii de esenţă şi respectiv iluzie. De asemenea, conceptul de speranţă discutat aici este foarte apropiat ca sens conceptului de „optimism” folosit de Richard Erskine (2008) între cele opt principii ale psihoterapiei relaţionale de grup. Conform lui Erskine, optimismul în situaţia terapeutică de grup implică ”anticiparea unui rezultat pozitiv şi angajament faţă de ideea că vom realiza ceva minunat împreună”.

În diferite şcoli de psihoterapie apar diverse concepte care afirmă tendinţa naturală a oamenilor de a merge pe direcţii de supravieţuire şi creştere, ca de exemplu: în Analiza Tranzacţională există concepte precum Physis, triunghiul învingătorului (Choy, 1990), jocurile cu beneficii autentice (Summers & Tudor, 2000). În Psihoterapia Centrată pe Persoană, Rogers (1951) vorbeşte despre tendinţa de actualizare a tuturor fiinţelor umane. În Psihoterapia Individuală, există conceptul de străduinţă (Adler,1927) – de asemenea o tendinţă universală. În ideea de bază din Logoterapie (Frankl, 1984) de găsire a sensului propriei vieţi indiferent de circumstanţe, există ceva profund din esenţa energiei şi angajamentului despre care vorbesc Erskine şi Glende atunci când definesc speranţa. În Psihoterapia Pozitivă (Peseschkian, 1968), Principiul Speranţei este unul dintre principiile de bază ale abordării.

Prin însăși natura sa, putem afirma că procesul psihoterapeutic este marcat de speranță. Încă de la decizia unei persoane de a se adresa unui terapeut pentru ajutor specializat, există în mintea acesteia ideea că ajutorul poate fi util şi cel puţin o minimă speranţă în ce priveşte posibilitatea şi beneficiile procesului de schimbare personală.

În Analiza Tranzacțională, chiar cele trei principii filosofice de bază sunt o afirmare a speranţei în natura umană şi potenţialul uman. În psihoterapia bazată pe Analiză Tranzacţională se observă …

Citește restul articolului aici

___________

 Adolescența: pod între copilărie și vârsta adultă

de Alina Comendant

Publicat în Newsletter ARAT Nr. 8, Ediția 2 / Iunie 2020

Traversarea adolescenței ca pod între copilărie și vârsta adultă presupune “onorarea spațiului dintre ce a fost și ce încă nu este” (Nancy Levin).

În august 2019 am susținut prezentarea “Betwixt & between: liminal space in psychotherapy from a TA perspective” în cadrul seminarului ITACA din Lavarone, Italia, și mai departe, în acest articol, reiau tema liminalității în lucrul cu adolescenții. Motivația mea de a scrie despre adolescenți și munca cu ei vine din spațiul terapeutic, inspirată de discuțiile cu colegii din AT dar și cu mentorii, părinții și adolescenții din cabinet și școală.

Adeseori întâmpinăm dificultăți în a găsi ritmul potrivit cu adolescenții: de conectare, de relaționare, de a cere și a oferi. Dansul inter – relaționării din copilărie capătă o nouă nuanță și m-am întrebat cum poți acompania blând și eficient în procesul terapeutic toate momentele de tranziție și suspendare pe care le presupune adolescența.

În tot acest dialog interior am găsit un proces paralel: de a construi un pod teoretic între Analiza Tranzacțională și antropologie – mai exact conceptul spațiului liminal.

Ce este, însă, spațiul liminal?

Acum 110 ani Arnold Van Gennep (1990)- un pasionat etnograf a început să studieze stadiile vieții pe care le-a numit “rituri de trecere” observând ce se întâmplă cu adolescenții din triburi și cum “devin” ei adulți.  Prin aceste stadii definea obiceiuri sociale sacre ori simbolice prin care un individ făcea trecerea de la un grup la altul. În concepția lui van Gennep există 4 mari categorii de rituri de trecere pe care toate civilizațiile le experimentează: nașterea, pubertatea, căsătoria și moartea. În interiorul fiecărui rit de trecere se întâmplă cu proces interior în 3 stadii:  separarea (numit și perioada preliminală), tranziția (perioada liminală) și încorporarea (postliminală). Perioada liminală este o stare de a fi „între”, ca atunci când traversezi un pod, ca atunci când traversezu un pod sau când stai pe prag și nu te afli nici unde erai înainte, nici unde urmează să intri. Poate fi un spațiu de…

Citește restul articolului aici

___________

Dezvoltarea Adultului prin filosofia aplicată

de Anca Tiurean și Andrei Simionescu-Panait

Publicat în Newsletter ARAT Nr. 9, Ediția 3 / Septembrie 2020

În 2016, când m-am înscris la masteratul de consiliere filosofică, am găsit un domeniu excelent de suport pentru psihoterapie și mi s-a părut că diversele metodologii de dezvoltare a raționamentului logic au multe în comun cu modelele AT. Consilierea filosofică nu e psihoterapie, dar poate avea impact terapeutic și poate facilita impactul terapeutic al abordărilor cu care suntem obișnuiți, iar asta datorită faptului că psihoterapeutul dobândește și își integrează prin exercițiu instrumente de evaluare critică imediată a propriei activități și insight-uri semnificative despre sine.

În bună măsură, educarea gândirii critice și disciplinarea stării Eului decizional de-a lungul anilor de școală românească de bază este incidentală – se întâmplă extracurricular sau vine din partea unor profesori care ies în evidență în raport cu cei majoritari, concentrați de obicei pe învățarea pe de rost și reproducerea unui material dictat. De aceea, nenumăratele dăți în care am auzit la formare despre „strengthening the Adult” (consolidarea Adultului) am știut că este vorba despre abilitatea de a răspunde aici și acum, însă nu mi-am dat seama cât de complexă este această abilitate în fond. În experiența mea, formatorii nu au alocat un workshop special înțelegerii și consolidării Adultului. Abia la masteratul de filosofie am distins mai clar între două tipuri de probleme ale oamenilor: de pildă cele emoționale și cele cognitive. Împărțirea aceasta are rolul de a-mi permite să reflectez la cum ar fi ca funcția Părintelui Normativ să răspundă celor emoționale, iar funcția Părintelui Grijuliu să răspundă celor cognitive. Într-o problemă emoțională, un celălalt „structurant” oferă în mod direct contact, protecție, conținere a haosului, spațiu de exprimare și orientare, în timp ce compasiunea și acceptarea pot ușor să arate ca o pasivitate. Într-o problemă cognitivă, unde depășirea ei înseamnă de multe ori dezvoltarea unei competențe sau folosirea uneia cu un anumit efort și ordine, compasiunea, răbdarea, adaptarea la ritmul celui în nevoie și alte fațete ale Grijuliului sunt foarte valoroase, în timp ce a norma și regla din exterior, răpește șansa de autoorganizare a celui ajutat.

Citește restul articolului aici

___________

Răul se învață repede. Binele se uită ușor.

Despre beneficiile psihoterapiei într-o comunitate marginalizată

de Catrinel Ștefan

Publicat în Newsletter ARAT Nr. 10, Ediția 4 / Decembrie 2020

În iulie anul acesta am participat la un proiect care viza acordarea de sprijin psihoterapeutic în comunitatea defavorizată din Valea Seacă, județul Bacău. Proiectul s-a desfășurat prin intermediul ONG-ului ”Centrul Filia”, care luptă pentru drepturile femeilor.

Organizația, care e activă în comunitatea de acolo de mulți ani, căuta ajutor psihoterapeutic profesionist pentru femeile din comună. Mai specific, ne-au propus să le oferim acestora tehnici terapeutice pentru a relaționa non-violent cu copiii lor, dar și un context în care femeile să poată vorbi în siguranță despre experiențele lor de viață, multe dintre ele marcate de traume.

Împreună cu psihoterapeuta Ioana Preda, colegă de proiect, am contractat ca această primă întâlnire, pe teren, să fie una de cunoaștere, concentrată mai mult pe ascultare. Ne-am axat pe ideea că e un teren necunoscut, atât cadrul – terapie pe teren –  cât și problemele specifice ale comunității fiind necunoscute, astfel că acumularea de date a fost principalul scop pentru început.

Decizia noastră a fost să explorăm odată cu femeile din Valea Seacă problemele lor recurente și să decidem treptat în ce direcție se va putea dezvolta acest proiect. Va fi un grup de terapie de durată? Sau va rămâne la nivel de experiență singulară?

Necesitatea unui cadru de siguranță

În urma primei întâlniri, un aspect s-a dovedit a fi central: femeile își doreau să discute individual cu noi, în căutarea unui cadru de siguranță. „Răul se învață repede, binele se uită ușor”, ne-a spus una dintre ele. Siguranța e un aspect esențial pentru o comunitate ca Valea Seacă, neglijată de autorități, în care femeile și copiii au cel mai mult de suferit. O comunitate marcată puternic de sărăcie și de efectele rasismului structural față de romi.

78% dintre romi sunt expuși riscului de sărăcie, conform unui raport despre inegalitățile din România publicat de către organizația World Vision România anul acesta. Prin comparație, doar 35% din populația non-romă se confruntă cu riscul de sărăcie.

Rata de abandon școlar în rândul copiilor romi este uriașă, ceea ce înseamnă că mulți dintre aceștia nu vor putea să iasă din sărăcie. La nivel de România, rata persoanelor care au părăsit timpuriu sistemul de învățământ a fost de 18,1% în 2017. În rândul copiilor romi, rata a fost de 77% în 2016, arată World Vision Romania.

Cum creezi un cadru de siguranță în aceste condiții? Am ales să lucrăm împreună, în formulă de co-terapeuți, cu fiecare persoană care ne-a solicitat ajutorul.

Unele familii din Valea Seacă nu dispun de un telefon mobil sau de un ceas. La fel cum granițele spațiale sunt imprecise, și reperele temporale sunt extrem de vagi. Pentru următoarele sesiuni, femeile s-au organizat să se anunțe una pe cealaltă.

Violența structurală și lipsa de protecție din partea autorităților 

Poveștile acestor femei includ foarte multă violență, în cadrul unui sistem familial de tip stup de albine, cu foarte puține permisiuni de individuare, de a decide cu propria gândire.

Structura familiei și a comunității este marcată de dinamici patriarhale, de putere ierarhică și fizică. Soțul/tatăl este cel care controlează întreaga familie. Mama, pe locul doi, își exercită puterea asupra copiilor, mai mici în ierarhia familiei. Stilul de relaționare este adesea reactiv și  bazat pe impunerea puterii.

În cadrul ședințelor, femeile și-au spus, pe rând, povești despre supraviețuire. Corpul femeilor e folosit de multe ori ca unealtă, ca o resursă de muncă sau una sexuală. Un aspect esențial e că poliția nu intervine consecvent în comunitate, nici măcar în cazuri de violență domestică sau violuri.

În timpul șederii noastre în Valea Seacă, a avut loc un episod de violență domestică. Poliția a venit la fața locului, în urma unui apel făcut de un membru al ONG-ului E-Romnja. Ca într-o scenă absurdă, agentul a constatat că minorul e în siguranță, fiind alături de mama și de tatăl său. Dar tatăl era cel care îl agresase pe copil.

Aceste probleme structurale ne-au pus în fața unor întrebări despre limitările unei intervenții psihoterapeutice în comunități marginalizate. Cum ajuți un client să își conștientizeze granițele personale și momentele în care acestea sunt transgresate, dacă nu e protejat de structurile statului?

Pot exista rezultate psihoterapeutice în aceste condiții? Și dacă da, care sunt acelea?

Concluzii

Într-o comunitate defavorizată, acest proiect poate să energizeze dezvoltarea personală și să sădească un sâmbure de speranță. Intervenția psihoterapeutică acolo a însemnat ceva esențial: o oră de suport, de alianță, experiența de a fi ascultată de cineva fără duble intenții, de a fi privită fără judecată și nu în ultimul rând, o experiență de reglare emoțională.

Prin intermediul ședințelor de terapie, acestea pot primi permisiunea de a simți ceea ce nu își permit să simtă de regulă sau să ia decizii în contact cu nevoile lor. Psihoterapia ajută astfel nu doar ca spațiu de descărcare, ci și ca proces de individuare, un proces anevoios în comunități lipsite de resurse de bază, ca cea din Valea Seacă.

___________

Invitație la responsabilizare socială

de Anca Tiurean

Publicat în Newsletter ARAT Nr. 10, Ediția 4 / Decembrie 2020

Pe 28 iunie 2020 Comisia pentru Angajament Social a ITAA a găzduit un eveniment în care să facem cunoștință și să discutăm inițiative utile ca răspuns la evenimentele sociale contemporane cu mișcarea Black Lives Matter și altele de acest gen, care au apărut pe glob de-a lungul ultimilor ani. Întâlnindu-ne aici cu oameni de diferite culori și culturi am avut ocazia să îmbrățișăm și să valorificăm diversitatea noastră în explorarea dificultăților uzuale din întâlnirea cu Celălalt. Este emoționant să observăm acest proces. Enumerăm mai jos câteva dintre întrebările cu care s-au auzit în întâlnirea cu peste 50 de participanți din întreaga lume:

  1. De ce ar fi dezirabilă formarea unor comisii globale și locale de responsabilitate socială și care considerăm că ar fi rolul lor?
  2. Ce poziție și responsabilitate ne vom asuma – individual și organizațional – ca analiști tranzacționali în contextul manifestării unor fenomene globale precum rasismul, xenofobia și injustiția socială?
  3. Ce înseamnă a adopta o poziție anti-rasism în congruență cu o atitudine OK-OK față de persoanele cu comportamente rasiste?
  4. Cum facem o diferență semnificativă fără ca din bune intenții să dăunăm suplimentar calității relațiilor dintre societăți sau comunități?
  5. Ce rol are și ce rol poate să preia comunitatea internațională de Analiză Tranzacțională în politică și în țesătura de relații sociale în care apar aceste fenomene?
  6. Cum este necesar să lucrăm cu noi înșine față în față cu aceste teme?
  7. Cum putem contribui la stoparea unor jocuri în masă în care întregi comunități devin în mod dinamic și adesea previzibil: salvator, agresor, victimă.

Unele întrebări au fost mai specifice și au decurs din contextul de viață și profesional al participanților. Janice Dowson de pildă, terapeut în USA, spunea că: „Întrebarea relevantă pentru mine este: Oare ce ne scapă din vedere ca organizație în ultimii 45 de ani, având în vedere că în America de Nord tot mai mulți oameni de culoare părăsesc organizația noastră?” Jan Baker, terapeută din UK, se întreba: „Oare de ce presupunem că toți vor să fie ca noi?” Karen Minikin, terapeută din UK, a ridicat problema: „Ce se poate face la nivel sistemic începând cu familia, firma, organizația sau instituția unde lucrez, iar mai apoi ce se poate face în țara mea și la nivel global?” deoarece cu cât este mai mare grupul la care ne referim, complexitatea structurală și funcțională a acestora crește și devine cu atât mai dificilă menținerea atenției asupra procesului.

Alte întrebări interesante pentru reflecție culese de la participanți au fost despre:

(a) șanse egale diferitelor părți ale sinelui: „Oare permit unei părți din mine să se facă auzită mai mult decât alteia?”

(b) povara narativei socio-politice: „Oare apăr în mod nejustificat o idee?” / „Oare am preluat idei populare ce îmi sună bine, dar la o atentă examinare sunt problematice din punct de vedere etic?” / „Când sunt în acord cu o idee vehiculată în societatea mea, ce alte implicații susțin, de care nu îmi dau seama?”

(c) paralizarea gândirii: „Care sunt acele idei pe care le consider de la sine înțelese, încât nici nu îmi trece prin minte să le mai examinez?”

Unul dintre contractele de grup pe care le-am agreat la începutul evenimentului a fost să rămânem atenți la și conștienți de înclinațiile și tendințele noastre proprii în întâlnirea și interacțiunea cu ceilalți participanți, având în vedere componența atât de diversă etnic și cultural a acestui grup de discuții. Am preluat fiecare responsabilitatea pentru propriul proces de învățare și dezvoltare așa încât să creăm un spațiu de siguranță și astfel au fost posibile împărtășiri de stări și reflecții personale despre sine și experiența propriilor relații cu ceilalți. Participanții au vorbit deschis despre rușine, ezitare, teamă, furie și neputință, precum și despre prejudecățile pe care și le conștientizează și pe care atât de responsabil și le conțin și confruntă.

Într-unul dintre grupurile mici de lucru, psihoterapeuta britanică Adrienne Lee a surprins acest fenomen la ea însăși deschizând discuția prin a vorbi despre propria rușine. Ea a concluzionat: „Poate că mereu va exista discriminare și rasism dacă în mod inconștient proiectăm anumite părți din propriul P1 asupra altora. Tendințele noastre inconștiente (biasurile) necesită, pe lângă acțiune socială, o acțiune îndreptată spre noi înșine, iar noi avem instrumentele teoretice și practice pentru a ni le înțelege și lucra cu ele.” Prin urmare, în societățile și comunitățile din care facem parte, o importantă contribuție pe care o putem avea ca terapeuți este să vorbim într-un mod OK și respectuos despre propriile noastre prejudecăți și cum le gestionăm. În acest fel devenim un model de preluare a responsabilității Adulte pentru propriul P1, iar cei care ne observă făcând asta pot prelua la rândul lor atitudinea în propriul lor P1. ”Avem puterea de a realiza o schimbare semnificativă doar aici și acum în măsura în care suntem capabili să ne dăm seama de aceste manifestări și să le gestionăm adecvat împreună”, concluzionează Adrianne. În asentimentul ei, Ruth Cloherty, terapeut la Cambridge UK, propunea ca primul pas responsabil în direcția justiției sociale să fie conștientizarea și asumarea (owning) umbrei noastre, în sens jungian, ceea ce se poate realiza mai ușor dacă pornim de la premisa că „mediul exterior este o reflecție a unor dinamici intrapsihice”, cum a sugerat Janice Dowson.

Ducând mai departe contribuția lui Adrienne Lee, Rosemary Napper se gândește la moștenirea C1 venită din P0 – pentru afro-americani aceasta este sentimentul de oprimare trăit la nivel visceral. Pentru britanici ar putea fi vorba despre încorporarea unui sentiment al superiorității. Este necesar să ținem seama de asta în construirea relațiilor cu comunitățile dezavantajate: pe deoparte să luăm în calcul că avem o moștenire generațională diferită, pe de altă parte să ne întrebăm ce presupune a lucra în afara sistemului nostru propriu de referință.

Nisha Rao, terapeut AT din India, identifică esența experienței oprimării în diversele forme (rasism, biasuri de gen, complexe de superioritate/inferioritate etnică, etc) ca fiind lipsa abilităților de a înțelege în mod profund și de a gestiona rădăcina furiilor și temerilor proprii (individuale). Ea consideră că ceea ce duce la toleranță și posibilitatea de a simți. “Ea consideră că ceea ce duce la toleranță și posibilitatea de a simți acceptare față de sine și față de alții sunt permisiunile de a avea dialoguri dificile direcționate  contractual în acest sens.”

Am avut bucuria să le întâlnim la acest eveniment și pe Anne de Graaf, TSTA-O din Olanda, și Birgitta Heiller, din UK, psihoterapeut cu peste 30 de ani experiență în terapia traumei. Anne de Graaf susținea ideea de a nu fi împotriva a ceva, ci proincluziune: „Prima noastră sarcină de îndeplinit este una interioară și anume să integrăm ceea ce a fost separat.” Se referea la faptul că atunci când ne declarăm a fi antirasist nu facem decât să ne îngreunăm accesul la propria noastră latură rasistă și astfel să devenim neputincioși în a o gestiona, aceasta riscând să se manifeste fără conștiența noastră în diverse forme subtile. Această părere a fost susținută și de Birgitta Heiller, care îi amintește ca referință pe doi „eroi americani în justiție socială”, Vince Gilpin și Valerie Batts1, care definesc rasismul din perspectivă individuală prin prisma teoriei AT. Din curiozitate am căutat ulterior autorii și am fost impresionată de cum au reușit să surprindă manifestările subtile ale rasismului modern. Pentru a vă stârni și vouă curiozitatea, le menționez în continuare pe scurt:

(1) comportamentul salvator disfuncțional – când ajutăm oamenii dintr-o anumită categorie socială pornind de la presupoziția că ei nu se pot ajuta pe sine.

(2) învinuirea victimelor – când atribuim unui anumit grup efectele oprimării sistemice asupra acestuia.

(3) evitarea contactului – când încercăm să nu avem de-a face cu un anumit grup social și evităm a învăța despre cultura lor, a înțelege și a o lua în considerare.

(4) negarea diferențelor culturale – când vedem că oamenii se comportă într-un anumit fel și, în loc să-l atribuim specificului cultural al persoanei, privim persoana ca deviantă sau ciudată.

(5) negarea impactului realității politice, sociale, istorice, economice și psihologice asupra vieții oamenilor dintr-o anumită categorie, comportându-ne cu ei ca și când ar veni cam tot de pe unde venim și noi.

Diane Salters, născută și educată în Africa de Sud, amintește că „ne diminuăm pe noi înșine când îi tratăm rău pe ceilalți” și că „relele tratamente sunt consecințe ale suferinței și cauze care perpetuează suferința”. Își imaginează o societate în care clasificarea rasială nu există. Dar tot ea se și întreabă dacă diversitatea e posibilă fără clasificări. Poate că societatea se însănătoșește printr-o serie de pași meniți să vindece ani sau chiar secole de nedreptăți trăite, bazate pe diviziuni geografice, educaționale, sociale, culturale și economice, ce au cauzat multă suferință și au stat la baza unei moșteniri emoționale de frică, furie și foame de răzbunare.

Aceste discuții ne-au ajutat să reflectăm la realitățile cu care ne confruntăm actualmente în România. A fost greu inițial – aveam pe deoparte impresia că la noi nu există rasism și pe de altă parte mi se părea că avem ceva asemănător, dar nu puteam articula fenomenul. O scurtă plimbare prin memorie ne-a dezvăluit că și în România avem diverse forme de ură și discriminare împotriva a diverse categorii sociale. Ar fi interesant să le inventariem într-un articol viitor și să ne gândim la contextul românesc din perspectivă AT.

Cum ajungem să respingem o parte din noi înșine și să o proiectăm în exterior? Dar mai important decât atât este să ne întrebăm care este dificultatea de a menține opozițiile în interiorul nostru? De ce un conflict intern pare că ne paralizează în loc să ne îmbogățească? Pentru a găsi posibile răspunsuri la această întrebare am luat parte la câteva întâlniri pe grupuri mici și ne-am împărtășit unii altora rușinea, ezitările și ce ne-am mai dat seama că mișcă în interiorul nostru la vederea unor oameni diferiți. Anumite stereotipii par să fie cele care ne informează cu cine suntem probabil în cameră și spre cine am fi în siguranță dacă ne-am îndrepta. Participanta britanică a observat că acordă mai multă atenție participantelor din Vietnam și din India decât participantei din România despre care a zis că „te percep ca pe o soră doar pentru că avem aceeași culoare spre deosebire de ele”. La auzirea acestor cuvinte am remarcat că m-am simțit privilegiată ca și când ar fi de la sine înțeles că e bine să fim în tabăra britanicilor și nu a asiaticilor. Nu știu de unde am această impresie pentru că nu găsesc în mine vreun argument în favoarea ei. Am presupus că această idee are la bază o nevoie momentană de a aparține de cineva care ori are capacitatea de a mă ajuta să integrez o parte din mine pe care o resping, ori e cineva care mă poate ajuta să o reprim în continuare. În reprezentările mele înguste, India e o țară murdară și săracă. A-mi vedea propria murdărie și propria sărăcie mă rușinează, respectiv mă înfurie. În imaginarul meu, țările asiatice precum Japonia, China și Vietnam se contopesc prin caracteristici de rasă mai mult decât să se diferențieze prin caracteristici sociale, istorice și culturale specifice. Asociez această rasă cu ordinea, disciplina și curățenia (în opoziție cu reprezentarea mea despre India), care parcă ar fi posibile doar printr-o formă de dictatură. Aici își face simțită prezența starea Eului meu Copil de la o vârstă în care îmi venea mai natural să fac dezordine și nu ordine, motiv pentru care probabil că a mă alătura britanicei este simultan o formă de-a rămâne în proximitatea unei figuri ce îmi poate conține haosul generat de Copilul meu Liber. Iar distanțarea de rasa disciplinată s-ar putea să fie o cale de reprimare a unui sănătos instinct de autoorganizare și autostăpânire sau poate o manifestare de Copil Rebel ca răspuns unui Părinte Normativ.

Experiența acestui grup de lucru mi-a arătat că dialogul în cadrul căruia îmi dezvălui vulnerabilitatea mă face să mă simt mai în siguranță decât dialogul în care încerc din greu să nu par cumva sau în care mă străduiesc să generez anumite impresii dezirabile. Discuțiile pe teorie m-au ajutat adesea să evit a vorbi în nume propriu. În această întâlnire însă nu. Aici am putut să mă întreb, dar și să îmi răspund la întrebarea: De unde vine frica mea față de voi – adică față de interlocutorii mei?

Trecând prin diverse concepte împreună cu colegii participanți, discuția a curs firesc înspre căutarea de răspunsuri la întrebarea etică: Ce trebuie făcut? Următorul răspuns mi s-a părut că descrie cel mai bine spiritul dialogurilor de la această întâlnire: Reach out by reaching in. Ce presupune această abordare? Cel ce ajută (outreacher) este de obicei pus în poziția de educator sau părinte. Cum ar fi dacă acesta ar fi pus în poziția de elev sau de copil curios și ar începe să se intereseze despre ceilalți, nu pentru ca să îi ajute ci pentru că așa îi ajută deja?

Vesticii trăiesc de sute și mii de ani cu impresia că „noi predăm celorlalți” și că celelalte popoare învață, ca și când ele nu știu destul, sunt mai primitive, mai barbare, mai în urmă. Cum ar fi dacă învățarea ar fi de la sine înțeleasă ca rezultatul unui impact reciproc, afectând ambele părți? Ar însemna că de la orice întâlnire plecăm cu niște concluzii bazate pe experiența tocmai trăită împreună. Cum ar fi dacă ne-am educa pe noi înșine, dacă ne-am lăsa ghidați de exterior, dacă ne-am recunoaște limitele, erorile și egocentrismul propriei gândiri și am învăța CU alții în loc de tradiționalul noi de la ei sau ei de la noi?

Uneori suntem într-o postură privilegiată, alteori suntem defavorizați. Unii oameni rămân din multe puncte de vedere și o mare parte din viață defavorizați, iar alții mereu și în mare măsură privilegiați. Cum ar fi dacă am observa unde regulile și standardele se aplică discriminatoriu și am căuta să menținem discuția etică deschisă despre până la restabilirea egalității în demnitate?

Sper că acest articol să constituie pentru cititorii săi începutul unui proces semnificativ și important de preluare a răspunderii pentru justiție socială. Este important cum îl punem în practică și nu doar cum îl conceptualizăm. Contează cum răzbim să trăim prin el și nu cât de repede îl încheiem. Putem să ne angajăm în acest proces, deși din postura în care ne aflăm s-ar putea să ni se pară mai confortabil a nu ne angaja în el, a nu risca și a rămâne la adăpostul propriilor privilegii? Putem să rămânem angajați în acest proces și să învățăm unii de la alții ,chiar și atunci când suntem obosiți și înfometați?

Asociația Română de Analiză Tranzacțională prin membrii ei are posibilitatea să înceapă a gândi politici organizaționale în sprijinul nondiscriminării și promovării atitudinilor demne față de fiecare persoană în parte, indiferent de grupurile sociale de care aparține. Tot mai mulți dintre noi am început să avem o prezență mai activă în social media și să ducem în public un discurs din care transpar valorile de bază AT. Pentru a adresa problemele sociale autohtone s-ar putea să fie necesar nu numai să inventariem problemele sociale în care sunt angrenați românii, nici să ne rezumăm doar la a le teoretiza prin prisma AT, ci s-ar putea să fie necesar să ne conștientizăm propriile prejudecăți urâcioase față de diferite categorii sociale și să ne menținem OK în timp ce ni le conținem, ni le stăpânim, ni le înțelegem și ni le rezolvăm împreună.

1  Citiți pe larg articolul ei din 2013 aici: http://sph.unc.edu/files/2013/07/ditf_is_reconciliation_possible.pdf despre formele de subtile ale rasismului modern și  expresiile specifice oprimării introiectate

___________

Aliați împotriva alcoolismului

de Anca Tiurean și Eugen Hriscu

Publicat în Newsletter ARAT Nr. 13, Ediția 3 / Septembrie 2021 

Acest articol este de fapt rodul colaborării mai multor psihoterapeuți din diferite școli de formare și cu experiență profesională diversă. Toți facem parte dintr-un grup de suport reciproc, în care, în afară de a ne trimite clienți unii altora, organizăm și sesiuni de intervizare, ne oferim insight-uri și materiale de la conferințe și evenimente profesionale la care am participat și mai interacționăm în discuții tematice. La intervizarea noastră de la începutul verii l-am invitat pe colegul nostru Eugen Hriscu de la Clinica Aliat din București pentru a povesti despre tratamentul integrat al consumului problematic de alcool, noi dorind să ne înțelegem mai bine rolul în rețeaua profesională care se ocupă de prevenția și tratamentul adicțiilor. Eugen ne-a prezentat câteva chestiuni de bază, teoretice și aplicative, din munca lui cu adicțiile, iar în a doua întâlnire ne-a ascultat și oferit perspectivele sale asupra unor probleme și dificultăți întâlnite de către noi în practica privată.

În acest articol aș dori să împărtășim și altor colegi câteva dintre chestiunile pe care le-am abordat cu sprijinul lui Eugen. Poate că sunt lucruri pe care deja le cunoașteți, poate sunt lucruri care vă vor fi de folos și vouă sau poate că veți avea noi întrebări și, la rândul vostru, veți avea inițiativa de a-l invita pe Eugen în calitate de profesionist cu experiență, la o consultare tematică ce vă inspiră sau poate deblochează resurse utile în practica de cabinet. Am structurat acest articol după câteva dintre cele mai populare concepte și întrebări care ne-au ghidat discuțiile. Ne gândim că parcurgerea acestui articol ar putea să fie un bun punct de plecare și totodată o introducere utilă în subiectul tratamentului dependențelor.

NEÎNCREDEREA

Unii dintre noi ne-am confruntat cu situații precum refuzul clienților noștri de a efectua vizita psihiatrică necesară abordării în siguranță a reducerii consumului devenit problematic. Oamenii au refuzat pentru că le este rușine să apeleze la un psihiatru sau pentru că se tem de psihiatru sau pentru că pur și simplu nu au încredere în medici în general ori în medicii „de la noi” în particular. De la caz la caz, psihoterapeuții adresează astfel de ezitări conform pregătirii profesionale proprii. Este de folos uneori să facilităm contactul clientului cu cadrul medical pentru a preveni riscurile de sevraj sever asociate consumului nociv și de lungă durată. Le putem spune clienților că rolul medicației este să le scadă pofta de alcool și posibilele stări de sevraj. Poate să fie util să informăm clientul încă de la început că lucrăm în colaborare cu un anumit psihiatru și că unele ședințe se vor ține cu acesta, cu scopul ca psihoterapeutul să primească un raport de evaluare medicală a situației (așa cum uneori trimitem clienții la clinician pentru un raport clinic), ceea ce va ajuta la stabilirea unui plan eficient de tratament psihoterapeutic. Un alt potențial motivator în unele cazuri este cel financiar: informarea clientului că serviciile psihiatrice sunt decontate prin casa de asigurări îi poate răspunde temerii că l-ar costa în plus să mai meargă și la psihiatru.

OBIȘNUINȚĂ VERSUS DEPENDENȚĂ

Cum stabilim dacă este vorba despre o dependență sau pur și simplu de obișnuința de a consuma alcool?

Citește restul articolului aici

___________

Vorbe ticluite cu tact despre contact – reflecții în urma primei conferințe online organizate în cadrul ARAT

de Diana Deaconu, Alina Rus, Sorin Duma și Daniela Simache

Publicat în Newsletter ARAT Nr. 13, Ediția 3 / Septembrie 2021 

Conferința de Analiză Tranzacțională din 2020 a fost vitregită de ceea ce reprezentase până atunci țesătura intimă care anima o întreagă comunitate, și anume prezența fizică într-un spațiu comun, acel fel de a fi laolaltă în carne și oase. Am putea descrie această imposibilitate de a ne aduna împreună ca pe o zdruncinare colectivă cu ecou la nivel de protocol (Berne, 1963/ 1975) ce risca să pericliteze funcționarea unui grup profesional.

Determinarea mai multor colegi de a găsi o formă potrivită prin care să se poată organiza conferința a fost un ingredient esențial ce a păstrat însuflețită comunitatea în ciuda unui moment dificil. Un alt element important care a contribuit la menținerea acestei vitalități a fost îndrăzneala de a pune pe masă – o „masă rotundă”, de altfel – o temă care ne atingea pe toți, și anume aceea a contactului. „A fi sau a nu fi în contact?” a fost dilema la care am reflectat unul lângă altul, unul cu altul sau poate chiar unul prin altul pe durata zilelor evenimentului.

S-au conturat definiții ale contactului, descrieri ale variatelor forme de contact, precum și o serie de întrebări valoroase.

Printre posibilele semnificații pe care le-ar putea căpăta „contactul” s-au regăsit: capacitatea de a alterna între aspecte ce țin de interiorul persoanei și aspecte legate de exterior, disponibilitatea pentru autenticitate și prezență, întrezărirea unui tip de atingere interumană care să fie însoțită de impact, pregătirea persoanei de a parcurge o schimbare, de a ne cunoaște, de a fi în interacțiune. Printre cuvintele cheie ce au definit contactul, au fost enumerate: vitalitate, curiozitate/deschidere/acceptare, reciprocitate, intimitate, autenticitate, împreună, „stare de neascundere”, „punte”/„pod”.

Toate aceste înțelegeri devin mult mai complexe în momentul în care luăm în considerare faptul că putem cunoaște mai multe forme de manifestare a contactului, și anume contactul cu sine, cu celălalt, cu grupurile din care facem parte sau cu mediul înconjurător în ansamblul său. Spuneam mai sus că am articulat împreună întrebări cu relevanță pentru această temă, întrebări ce și-au găsit germenii în cadrul atelierelor de lucru din conferință. Vom face referire în acest articol la câteva dintre ele, așa cum s-au închegat în viziunea unora dintre cei ce au participat ca traineri sau organizatori la Conferință.

Citește restul articolului aici

___________

Acasă în corpul meu

de Ancuța Coman-Boldișteanu și Anca Tiurean

Publicat în Newsletter ARAT Nr. 13, Ediția 3 / Septembrie 2021 

Prin acest articol ne dorim să vă invităm la reflecție despre lucrul cu obezitatea și tulburările alimentare. Punem accent pe integrarea minții și corpului, deoarece ele tind să fie disociate și adesea în conflict în astfel de situații. Ne gândim, de asemenea, că din moment ce corpurile oamenilor înmagazinează memoria lor senzorială, este foarte probabil ca o parte semnificativă a psihoterapiei să nu fie realizabilă prin dialog, ci prin acțiuni sau comportamente cu încărcătură simbolic-experiențială. Lucrul corporal facilitează multe răspunsuri la întrebări care îi frământă pe oameni, dar aduc la suprafață și vulnerabilități din sfera imaginii de sine, a conduitei interpersonale și a poziției în scenariul individual de viață, motiv pentru care este necesar să le abordăm cu multă grijă și blândețe și să gestionăm optim riscul activării unor experiențe traumatice mult prea devreme în procesul terapeutic, când persoana încă nu este suficient de stabilă ori de echipată cu resurse pentru a le face față într-un mod sănătos.

Scrierea acestui articol a pornit de la o serie de evenimente organizate de Ancuța Coman sub titlul „Acasă în corpul meu” – un proiect pe care ea l-a dezvoltat în urma lucrului din cabinet alături de persoanele care consideră că au kilograme în plus și că acest lucru reprezintă o problemă semnificativă în viața lor. În timpul procesului terapeutic, Ancuța a putut observa dificultatea acestora de a povesti despre propriul corp, de a-l privi, de a-l percepe și de a-l accepta. Remarcând cât de dificil este pentru aceste persoane să treacă prin fața oglinzii, Ancuța și-a dat seama că este nevoie ca, înainte de orice altceva, să ne axăm pe reconectarea cu propriul corp, pe explorarea emoțiilor care sunt stocate acolo și a amintirilor traumatice, care au fost dificil de procesat și care acum împovărează. Anca Tiurean se alătură scrierii acestui articol din dorința de colaborare colegială și intervizare, având în vedere preocupările comune față de delicatețea și tactul cu care este nevoie să abordăm chestiunile legate de o temă cu impact emoțional puternic, pe care o considerăm în primul rând sistemică și socială, iar în al doilea rând personală, individuală: greutatea corporală, un subcapitol al politicilor referitoare la corp alături de sexualitate, gen, rasă și etică reproductivă.

Noțiunea de politici referitoare la corp este de sorginte filosofică feministă și se referă la practicile prin care o societate se luptă cu individul pentru controlul asupra corpului acestuia. Filosoful Michel Foucault evidenția în opera sa diversele mecanisme (disciplină, discurs, ideologie, proceduri, obișnuințe în relații, etc) prin care oamenii ajung să își formeze concepțiile despre cine ar trebui să fie ei ca să fie conformi cu ordinea politică și socială existentă în mediul lor de viață și, astfel, să evite diferite forme de pedeapsă, marginalizare sau pierdere de beneficii. Aceste mecanisme sunt introiectate și oamenii ajung să se autosuprime și chiar să se urască pe ei înșiși dorind nimic mai mult decât să fie lăsați în pace sau să simtă că și ei aparțin de cei OK, de cei normali, de cei demni de iubire, de cei cu drepturi. Ei pierd contactul cu cine sunt ei, în efortul de a atinge țelul intitulat cum ar trebui să fiu.

Când spunem „kilograme în plus” implicit ne punem întrebarea „în plus față de ce?”, remarcând cum se poziționează oamenii și cum descriu problema cu care se confruntă. În general, acest în plus este raportat la normele sociale generale, cele speciale de referință pentru un anumit om (de exemplu, așteptările propriilor părinți, ale prietenilor, ale cunoscuților sau ale partenerului de viață etc) și consecințele asupra psihicului ale faptului de a avea corpul acesta așa cum este și nu un altul.

Oamenii cu kilograme în plus se confruntă cu blamare, sfaturi nedorite, comentarii moralizatoare, respingere, ezitarea de a se alătura unor evenimente sociale la care ar dori să participe, sentimente de neputință, sentimentul că sunt prizonieri și nu stăpâni ai propriului corp sau psihic. Uneori sunt luați ca exemplu negativ („să nu ajungem și noi așa”), iar alteori priviți cu milă, ceea ce le întărește ideea că ceva nu este în regulă cu ei. Uneori mila și compasiunea se confundă. Spre deosebire de milă, compasiunea conține respect pentru om exact așa cum este. Mai conține recunoașterea valorii persoanei (ceea ce în AT se numește a fi OK) și recunoașterea suferinței pe care o trăiește persoana cu kilograme „în plus” (ceea ce perspectiva relațională AT numește satisfacerea nevoilor de validare și acceptare).

Citește restul articolului aici

___________

Competența etică

de Anca Tiurean

Publicat în Newsletter ARAT Nr. 16, Ediția 2 / Iunie 2022

În rolul nostru profesional de psihoterapeuți, fiecare propoziție, gest, întrebare sau confruntare sunt intervenții cu un impact asupra vieților altora. Impactul este parțial intenționat, gândit și fundamentat clinic, iar parțial este neprevăzut, dezvăluind aspecte importante ale realității pe care nu le-am luat în considerare în momentul intervenției. Unele dintre deciziile noastre ca psihoterapeuți sunt în mod special dificile pentru unii dintre noi, deoarece suntem conștienți de limitele noastre și de faptul că putem prevedea doar unele implicații și  că faptele noastre sunt nelipsite de riscuri ce decurg din ceea ce urmează să facem. Paradigma etică este cea din care ne punem întrebări de tipul: „Ce ar trebui să facem și să nu facem în rolul nostru de psihoterapeuți?” (etică normativă) și „Care este cel mai bun curs al acțiunii în acest caz” (etică aplicată) sau „Ce înseamnă a face bine în psihoterapie?” (meta-etică). În meseria noastră ne orientăm răspunsurile la aceste întrebări după codurile eticii profesionale în general, ale eticii îngrijirii în particular, precum și după principiile de etică a criticii, etica justiției și etica socio-culturală a comunității sau statului în care trăim și ne desfășurăm activitatea. La confluența acestor multiple subdomenii ne putem simți dezorientați, temători, siguri pe sine și mai mult sau mai puțin capabili să păstrăm în noi înșine o coerență a perspectivelor și o claritate a implicațiilor.

Asociația Internațională de Analiză Tranzacțională a organizat două webinarii (21 februarie și 19 mai) în cadrul cărora participanții au avut ocazia să discute despre etică. Webinar-ul din 23 Mai 2022 s-a intitulat „Mai puțin Părinte, mai mult Adult” și a fost coordonat de Trudi Newton împreună cu Anne de Graaf, Jan Grant, Tomoko Abe, Pierre Seberegts, Michelle Thome și Anne Tucker. Au participat studenți și practicieni în AT din comunitatea  internațională, ceea ce a constituit un prilej de explorare a unei diversități de perspective. Însă faptul de a proveni din culturi diferite de pe tot globul nu este neapărat un garant al fructificării unui astfel de prilej, ci depinde mai degrabă de nivelul gândirii noastre Adulte disponibile și implicate în procesul de grup.

Citește restul articolului aici

 

1. Napper, Rosemary (2010) – The Individual in Context
2. Stephen Karpman, Le triangle dramatique. De la manipulation à la compassion. Intereditions 2020
3. Freud și libertatea, de Peter Gay
4. Gordon Law (2006). Mind, Soul, Body and Spirit in Transactional Analysis. An integrated approach to relationships. 

___________

Napper, Rosemary (2010) – The Individual in Context

Chapter in ‘Life Scripts edited by Richard Erskine and published by Karnac

Capitolul scris de Rosemary Napper dezvoltă ideea conformă căreia contextul social oferă indiciile necesare omului despre cum să se conecteze cu ceilalți și cum să se diferențieze de aceștia. Totodată contextul social ne stabilește cadrul psihologic de referință, în funcție de care dăm semnificație relațiilor noastre interpersonale, atât la nivel conștient cât și inconștient. O situație socială poate să declanșeze prin urmare transfer complex. În perspectiva aceasta, oamenii prin umanitatea lor pot să existe și să trăiască experiența existenței prin intermediul rolurilor sociale. O problemă centrală pentru indivizi este deci cum să își mențină o identitate coerentă și consecventă de la un rol la altul, în loc ca rolurile să îl fragmenteze sau să se identifice cu unele ori altele într-un mod rigid. Multe roluri implică a face parte dintr-un sistem mai larg cum ar fi familia, asociațiile sau organizațiile care sunt în mod conștient alese tocmai pentru că oferă o oglindă pentru scenariul de viață al individului.

Rosemary explorează modul în care scenariile individuale de viață determină ce fel de roluri vor juca oamenii respectivi în sistemele sociale din care fac parte. Acest capitol este în mod special folositor celor care practică terapia de cuplu, familială sau de grup, precum și celor care lucrează în calitate de consultanți organizaționali sau educaționali.

___________

Stephen Karpman, Le triangle dramatique. De la manipulation à la compassion. Intereditions 2020

Când suntem implicați în jocuri psihologice, acestea ne limitează libertatea în sensul că ne fac (prin dinamicile lor interblocante) să rămânem captivi ai unui scenariu repetitiv. Unul dintre cele mai populare jocuri întâlnite în relațiile interumane cuprind scenariile dintre un rol de victimă, un rol de agresor și un rol de salvator, iar Stephen B. Karpman îl descrie aprofundat în cartea sa.

El încearcă să înțeleagă ce se întâmplă când o relație sau o situație se deteriorează și de ce se deteriorează, explorând posibile căi pentru a întreține și păstra relații sănătoase și propunând instrumente pentru a persevera în arta de a ne menține relațiile sănătoase. Conștientizarea jocurilor psihologice constituie și oportunitatea de a ne elibera din scenariul în care suntem captivi, de a fi liberi și responsabili de schimbările dorite în viețile noastre: “eliberați din jocuri, suntem în sfârșit liberi să iubim” (Karpman, 2017).

Putem folosi câteva întrebări de autoreflecție pentru a ne conștientiza poziția și aptitudinile de a face față invitațiilor la jocuri psihologice. Care este “contractul meu relațional” cu cei dragi? Ceea ce am agreat este el explicit și clar? Avem un acord straniu, ambiguu, nescris și care își pune amprenta asupra calității relaționării noastre? Reușim să exprimăm ceea ce simțim? Ne împărtășim gândurile în mod liber sau păstrăm multe lucruri nearticulate? Suntem cu adevărat implicați în relațiile noastre? Cei care ne iubesc văd acest lucru? Noi vedem angajamentele psihologice ale celorlalți față de noi? Acestea sunt doar unele din întrebările pe care autorul ne invită să ni le punem, pe care le adresează el însuși în această carte și la care se încearcă aducerea unor răspunsuri.

În volumul de față aflăm povestea celebrului Triunghi dramatic și cum a contribuit el la schimbarea unor vieți, inclusiv a autorului. Sunt explorate feluri noi de a aborda triunghiul, utilizat azi nu doar de terapeuti ci și de lideri de întreprinderi. Stephen B. Karpman a intenționat ca această carte să fie o conversație deschisă și accesibilă tuturor. Vă invit așadar la o conversație. Stephen B. Karpman a fost student al lui Eric Berne și este unul din cei mai importanți teoreticieni și practicieni ai analizei tranzacționale. Laureat dublu al premiului științific Eric Berne Memorial, autorul a primit acest premiu în 1972 pentru conceptul de “triunghi dramatic”. Mai multe resurse despre triunghiul dramatic aici.

___________

Freud și libertatea, de Peter Gay

Recenzie de Anca Tiurean

Cartea lui Alan Ryan intitulată The Idea of Freedom cuprinde 15 lucrări filosofice pe tema libertății. Printre acestea veți găsi lucruri interesante despre libertate din perspectiva estetică, libertatea din perspectiva utilitaristă și a drepturilor, despre politicieni și libertatea de a alege, despre libertate în vremea grecilor și a perșilor antici, despre tradițiile liberale, tipurile de libertate (negativă și pozitivă), despre trebuie și despre a putea, despre conflictele dintre valori și despre … libertatea în accepțiunea lui Freud. Acesta din urmă mi-a atras atenția în mod special deoarece surprinde o tensiune interesantă între libertatea omului de a aspira, dori și realiza ceea ce își propune pentru sine și lipsa de libertate a omului aflat la cheremul propriului „aparat psihic”. Voi scrie mai multe despre această lucrare a lui Peter Gay și vă invit să vă serviți după bunul plac cu restul temelor din acest volum, disponibil și online.

Peter Gay evaluează orientarea filosofică a lui Freud, urmărind concepțiile sale despre libertate și determinism. Articolul se numește Despre o vulpe în straie de arici. Se referă la faptul că Freud ar fi fost greșit înțeles ca un propunător de legi simple după care funcționează psihicul, așa că poate părea ușor să îți amintești trecutul și să treci peste problemele acelea vechi, când de fapt propunerea lui Freud este de a contempla natura liberă și natura determinată a ființei umane, ca descoperindu-ne tiparele reprezentative și acceptând neputința la care suntem condamnați, să avem pentru moment libertatea angoasantă de a face alegeri în mod conștient de motivele și de felul în care răspundem.

El se folosește ca stil de metafore interesante și revelatoare. La un moment dat inclusiv de cea a jocului de șah în descrierea vieții umane, sugerând că, precum în șah, primim doar câteva ingrediente și o tablă în care le putem folosi sub restricția anumitor reguli. Și totuși meciurile de șah sunt atât de variate – sunt atâtea moduri în care poate începe și evolua o partidă. 

Peter Gay surprinde în opera lui Freud ideea că nici un eveniment în univers nu este lipsit de una sau mai multe cauze, inclusiv evenimentele sau stările mentale. Nici măcar noțiunea de “asociere liberă”, specifică psihanalizei, nu se referă la indeterminare, ci paradoxal este o metodă prin care cel analizat este încurajat să vorbească fără uzualele sale eforturi de a părea social acceptabil, rezonabil, coerent, etc, iar astfel, disc vorbind liber de ritualuri și de constrângeri autoimpuse, discursul său va revela cât de lipsit de libertate este de fapt. Instrucțiunea psihanalistului către pacient este o formulă a idei de a nu se abține de la a exprima orice îi vine în minte, oricât de absurd, trivial, inconsecvent, ilogic sau obscen ar putea să sune. “Situația psihanalitică arată, ca și actele ratate, că omul nu poate scăpa de legile sale interioare“, date de structura sa psihică unică, formată prin istoria lui particulară de evenimente și moduri de a le răspunde. 

Antonimul termenului de “determinism” este “indeterminismul” sau pura întâmplare. Freud nu vede evenimentele psihice ca fiind întâmplătoare, ci explicabile și cu sens. Din această perspectivă, Freud pare să fie de acord că omul nu este liber, chiar dacă ni se poate părea că are de ales. Totuși, în anii ’20, reflectând asupra teoriei sale cu privire la vise, Freud scrie că, în mod evident, omul trebuie să preia responsabilitatea asupra impulsurilor proprii și chiar și asupra materialului său oniric (adică ceea ce visează când doarme). Preluarea responsabilității personale pentru propria structură îi conferă omului caracterul “liber”, în sensul de a avea de ales dacă va face sau nu va face ceva cu ceea ce îi vine, dar și în sensul de a înțelege ce i se întâmplă și a căpăta pe această cale mai multe posibile opțiuni de răspuns adaptativ. 

Freud argumentează în “Dinamica transferului” (2012) că sunt doi factori care determină destinul unui om, menționați încă din scrierile grecilor antici: Daimon și respectiv Tyche, adică structura spirituală cu care suntem înzestrați și respectiv norocul sau șansele pe care le avem în viață. În cultura greacă veche, Daimon și Tyche nu erau pur și simplu două zeități, ci erau considerați cei doi factori care formează soarta omului. Pentru aprofundare se poate citi Plutarh (“Vieți paralele”), care ne vede ca subiecți cu o anumită biografie unicat, prin ceea ce viața ne scoate în cale sau modul în care mediul ne creează condiții și răspunsuri mai mult sau  mai puțin prielnice viețuirii. În tema scrierii lui Plutarh vedem însă că și omul are o influență asupra mediului său de trai și o predispoziție de a răspunde mai puternic sau mai slab forțelor care acționează asupra lui.

Gestul alegerii la om este de obicei conștient, chiar dacă e posibil să nu știe de ce a făcut anumite alegeri, e posibil să uite când le-a făcut și e posibil să nu fi deliberat prea mult înainte de unele dintre acestea. În filosofia libertății a lui Freud, există o relație de influență reciprocă între alegător și constrângerile la care îl supune mediul său exterior și interior. Când are de împăcat mai multe forțe care acționează simultan, de îndeplinit mai multe mize și de satisfăcut mai multe necesități în același timp, la confluența unei varietăți mai mari sau mai mici de opțiuni, omul trăiește de obicei libertatea ca pe o stare de confuzie, de angoasă și de indecizie. Psihanaliza accentuează această angoasă, pentru că lărgește arealul de opțiuni și modalități de înțelegere a circumstanțelor în care omul își duce existența. Pe de altă parte, scoate la iveală regulile pe care omul le-a fabricat pentru el însuși, precum și limitările pe care le impune lumea din jur și consecințele naturale ale deciziilor fiecăruia. Capacitatea de a cunoaște și recunoaște necesitățile reprezintă o precondiție pentru sentimentul de libertate. Necesitatea este un construct logic, nu o nevoie subiectivă, nici o dorință. De aceea, ce este necesar se descoperă prin contemplație, dialog critic și auto-reflecție. Acestea ne arată zone ale autonomiei care ne-au fost invizibile sau pe care nu le-am distins. Cunoașterea a ce este necesar ne eliberează de anxietate, chiar dacă vestea despre ce este necesar nu este una conformă cu dorințele noastre. Simplul fapt de a cunoaște necesitatea ne acordă o realitate palpabilă cu care să avem contact și să ne manifestăm acceptarea.

Peter Gray sintetizează psihanaliza lui Freud ca pornind de la simptome ca compromisuri pe care pacientul nu le-a făcut în mod liber și consideră că ea țintește să recunoască și să reducă din constrângerile care determină aceste simptome – implicit modul de viață al pacientului care le trăiește. Citându-l pe Freud, psihanaliza încearcă să „ofere eului pacientului libertatea de a alege”, inclusiv opțiunea de a lua decizii greșite. Calea este paradoxală, pentru că adresează scenariile de viață ca pe organizări menite să îndeplinească fanteziile de omnipotență ale omului – acestea fiind într-un fel tocmai măsura impotenței lui. Și îl ajută să își reducă pretenția față de această omnipotență, pentru a se simți mai liber de constrângerile interioare la care se supune de bunăvoie, pierzându-și libertatea, într-o nesfârșită pășire spre acest ideal imposibil de atins.

Articolul lui Peter Gay cuprinde și multe alte idei filosofice interesante de explorat de către psihoterapeuți, ajutându-i să-și tempereze așteptările cu privire la ce înseamnă succesul unui proces psihoterapeutic. Dacă citim și celelalte articole, învățăm din demersul reflexiv al autorilor cum să acompaniem metodic și logic un alt om în a gândi constrângerile și libertatea, ca să ajungă la o viziune nuanțată despre acestea și la rândul lor să-și contureze realist așteptările de la o psihoterapie. Toți oamenii trec printr-o vârstă a fanteziilor de omnipotență și pot rămâne îndelung investiți în încercarea din greu de a realiza nerealizabilul. Psihoterapia ajută la eliberarea potențialului uman de a se realiza în contextul multiplelor limite în care ea se desfășoară și fără de care nu ar putea avea experiență.

___________

Gordon Law (2006). Mind, Soul, Body and Spirit in Transactional Analysis. An integrated approach to relationships. 

Cartea lui Gordon Law intitulată „Minte, Suflet și Spirit în Analiza Tranzacțională: o abordare integrală a relațiilor” propune o analiză a contactului interuman, bazată pe teoria imago, încercând să arate felul în care rolurile adoptate în relații tind să confirme pozițiile existențiale ale celor care le joacă. Valorile și credințele fiecăruia despre sine și alții sunt grupate într-o imagine globală construită de fiecare dintre noi ca un scenariu ce reunește în scenă fanteziile noastre, inclusiv distorsiunile pe care le-am făcut, despre sine și ceilalți în cadrul relațiilor noastre timpurii, când eram încă foarte mici. Ele ne fac să avem anumite așteptări și anumite temeri referitoare contactul cu ceilalți și dau o notă specifică reacțiilor noastre și folosite pentru justificarea comportamentelor și deciziilor proprii și ale celorlalți.
Gordon Law surprinde diviziuni pe care oamenii le fac între funcțional și disfuncțional, ideologie și dezvoltare continuă a teoriei, etichetare competitivă și diversitate interumană, etc, sugerând că orice set de concepte sau concepții am avea, nu reprezintă o copie fidelă a realității ci o construcție individuală despre ce este realitatea. Trecem de la o cunoaștere senzorială a lumii la o cunoaștere conceptuală a acesteia pe măsură ce învățăm limba vorbită și atunci începem treptat să vedem lumea prin filtrul cuvintelor cu care o descriem. 

Cartea lui Gordon Law cuprinde suficiente referințe la principalele noțiuni AT acordând suficient spațiu analizei jocurilor, inclusiv a triunghiului dramatic, propunând mai întâi o a patra poziție în acest model și apoi propunând o variantă pozitivă a așa numitului triunghi dramatic. Pe această cale putem lua în considerare valoarea fiecărei poziții adoptate de oameni în jocurile care le reconfirmă scenariul și astfel să putem urmări în relațiile noastre: promovarea dezvoltării, recunoașterea, atașamentul, detașarea și încrederea. Autorul dedică o secțiune generoasă conceptului de sine observator, poziție din care putem alege conștient între diverse roluri, pozitive sau negative, iar capacitatea noastră naturală de a fi în rolul de observator ne poate motiva să ne asumăm responsabilitatea pentru alegerea făcută.

Gordon Law construiește poduri. Între sănătate și patologie, teorie și cercetare, și diversele domenii de aplicare ale Analizei Tranzacționale și între aceasta și alte abordări terapeutice. Volumul „Mind, body, soul and spirit in TA” include teme care nu sunt abordate în alte lucrări mai tradiționale cum ar fi: conștiența, stările de conștiință modificată, terapia psihocorporală, centrarea sau stabilizarea. Podurile crează legături, relații, iar relațiile presupun o conexiune – o conexiune între minte, corp, suflet și spirit, sine și ceilalți, între o relație și alta, între o rețea de relații și între rețele și alte rețele. Autorul este formator, supervizor și terapeut în Analiză Tranzacțională, acreditat de Consiliul Britanic pentru Psihoterapie și de Institutul pentru psihoterapie, mentorat și formare în consiliere. Este interesat de integrarea Analizei Tranzacționale cu diverse alte abordări psihoterapeutice, precum și de studiile asupra stărilor de conștiință și meditație. O bună parte din carte este disponibilă gratuit pe google books.

TOC
Despre libertate și responsabilitate împreună, colaj subiectiv Timișoara 2022 de Irina Filipache
Politica frumuseții de Jean-Pierre Siméon
Șah de Marin Sorescu
Abandon și angajament de Diana Cosma
Aripile de Virgil Carianopol
Cine de Marin Sorescu
Cutreier de Lucian Blaga
Evadare de Anca Tiurean
E veşnică pe lume doar schimbarea de Percy Bysshe Shelley
Fără ieșire de Anca Tiurean
Ființare de Amalia Gabor
Forfotă emoțională de Amalia Gabor
Freedom by Langston Hughes
How many more years! by Venita Schindler
In extremis de Radu Stanca
Inner freedom by Hasmukh Amathalal Mehta
Iskandariya: viața printr-o gură de tun de Octavian Blaga
În cercuri ce cresc îmi duc viaţa de Rainer Maria Rilke
Îndrăzneală de Anca Tiurean
Loc pentru nuanțe de gri de Diana Cosma
Metamorfoze de Amalia Gabor
Noaptea cu greieri de Octavian Blaga
Parthenonas: cerc descarcerat de Octavian Blaga
Ridicare de Amalia Gabor
Sihaștri de Anca Tiurean
Uneori ziua, uneori noaptea de Radu Stanca
Vieți împletite împlinite de Diana Cosma
Vorbe, vorbe, vorbe… de Mircea Ivănescu
Vreau să joc de Lucian Blaga

Despre libertate și responsabilitate împreună, colaj subiectiv Timișoara 2022 de Irina Filipache

a fost lumină  

și ceață dimineața,

albastru puzderie deasupra noastră, necunoscut.

ne-am întâlnit, ne-am amestecat, ne-am recunoscut

a fost un vis distant la început

am râs și ne-am îmbrățișat, am tăcut

o teama de mine, de tine, de noi

și galbenul mai susura în frunze

libertate am spus, adică aer și foc și pământ

căldură, durere, încredere, frică, dor și voință

atașament

mi-am pipăit cușca mintii cu mâini pline de dor

pătrate albe și negre am imaginat

și o liniște de mult uitată.

era să ne lovim, există traiectorii mereu

– sunt responsabilă dacă te rănesc,

sunt responsabilă să cresc –

mă caut pe mine însămi așa cum nu mă știu

mă recuperez prin ceilalți

 

„aceasta chiar e vocea mea?“*

 

ne-am adunat din nou

foarte diferiți și aceiași

fiecare în propriile proporții

ne-am trezit în cercuri

cât de duioasă/dureroasă sau sălbatică

cât de firească poate libertatea fi?

o coerență apăsătoare a coborât, dar unde să fugi?

colțurile au devenit rotunde

și noi animale fantastice,

unele preistorice

înotând prin carnea timpului

istoria își caută viitorul

 

„am fost o pasăre mută“*

 

apoi ne-am amestecat iarăși

rușinea

și gâtul plin de lacrimi.

cum pot să ocrotesc capacitatea de a iubi?

ne-am întrebat

și chiar așa –

despre compasiunie, acceptare și iertare

am mai învățat.

rușinea m-a extras din pielea mea“*

E responsabilitatea visului de a fi în lume

și nevoia de a acționa

altfel decat în alb și negru

și e frumos să ne dăm seama ce diferiți

suntem și ce asemănători

să facem ceva, am vrea

pentru mai multă vindecare,

mai multă conștientizare,

pentru acțiune socială

de ce nu?

 

E un câmp de forță al cunoașterii AT-ul

care ne cheamă  și ne așează in generații

să întruchipăm

să visăm diferite feluri de a fi

și ne intersectăm

tot mai rotund

suntem mai puțin singuri

 

„eu îmi creez spațiul plânsului“*

 

Platon și Aristotel au fost cu noi

Eric Berne, mai ales

câte opțiuni în a fi liberi

cu mintea, sufletul și corpul

responsabili

sau altfel spus,

plini de poezie.

pe strămoși îi căutam poate, fără să știm

iar pe urmași începem să-i visăm

era aproape să ne ciocnim

în Piața Unirii

colț cu Viitorului

pe când îndrăzneam să credem

ca avem și aripi

-din când în când-

doar pentru că le simțeam,

înfricoșător,

eliberator,

sau doar fiind mai înalți.

 

E multă putere

în neputință.

 

„Asumarea responsabilității aduce calibrare și echilibru“*

 

*fragmente din expoziția colectivă de artă contemporană On her side, organizată de Asociația Culturală Contrasens, 01-30.10.2022

 

Politica frumuseții de Jean-Pierre Siméon

Orice chip este numai un prag

iau dacă eu te iubesc pe tine cu ochii tăi

larg deschiși spre o grădină

e pentru că în tine eu depășesc deșerturile

ce mă separă de frumusețe

 

ceea ce separă de frumusețe

e ceea ce separă de lume

căci frumusețea nu-i niciodată singura

prezență împărțită ce izvorăște

din centrul împrăștiatelor ore

 

cum ar fi noaptea soarele

 

căci frumusețea este această lucrare

a corpului și-a limbajului

de unde începe lumea

și numai acolo este

când dobândește înfățișată pe-un chip

o formă umană

 

atunci când între buze

e suflarea ce face cuvântul să tremure

și să întrerupă obișnuința

 

din vol. Politica frumuseții, Editura Tracus Arte, București, 2020

 

Șah de Marin Sorescu

 

Eu mut o zi albă,

El mută o zi neagră.

Eu înaintez cu un vis,

El mi-l ia la război.

El îmi atacă plămânii,

Eu mă gândesc un an la spital,

Fac o combinație strălucită

Și-i câștig o zi neagră.

El mută o nenorocire

Și mă amenință cu cancerul

(Care merge deocamdată în formă de cruce),

Dar eu îi pun în față o carte

Și-l silesc să se retragă.

Îi mai câștig câteva piese,

Dar uite, jumătate din viața mea

E scoasă pe margine.

– O să-ți dau șah și pierzi optimismul,

Îmi spune el.

– Nu-i nimic, glumesc eu,

Fac rocada sentimentelor.

 

În spatele meu soția, copiii,

Soarele, luna și ceilalți chibiți

Tremură pentru orice mișcare a mea.

 

Eu îmi aprind o țigară

Și continui partida.

 

Abandon și angajament de Diana Cosma

 

îți arunci minutele

și tragi apa după ele,

ca și cum sufletul tău n-ar fi

decât o jucărie stricată

și viața, o cascadă infinită.

 

lași să-ți curgă prin voce

tot ce te-a otrăvit vreodată

și te surprinde

că tot ce sădești

se stinge ca un foc

care nu a apucat să ardă

până la stratul de albastru

al propriei înțelepciuni.

 

te las ca pe cea mai bună canadiană în toi de vară.

plâng și din lacrimile mele se naște o promisiune

 

pe care nicio generație înaintea mea

nu a îndrăznit să o rostească.

 

Aripile de Virgil Carianopol

 

Nu-mi pune aripi! – am strigat

spre îngerul ce mă ţinea

când îmi vâra aripi cu sila

şi-n umeri mi le îndesa.

 

Nu vreau!

Dar el, cu o răbdare

pe care numai îngerii o au

Nu mă lăsa, deşi din ele,

Spuneam că nu ştiu cum să dau…

 

N-auzi?? – strigam.

Tocmai cu mine?

Nu fi aşa ne-ndurător!

Nu le strica, le pui zadarnic.

Eu niciodată n-am să zbor!

 

Eşti surd?? l-am zguduit lovindu-l.

Dar el tot mai aprins lucra.

Ştia că voi avea nevoie

Ştia c-odată voi zbura! …

 

Cine de Marin Sorescu

 

Să cercetăm bine

Cine se ascunde sub noi,

Să fim foarte atenţi

Pe cine numim

Eu.

 

Că nu mai poţi

Avea încredere oarbă

În nimeni,

Să fim atenţi, mai ales,

Pe cine numim

Eu.

 

Îndesaţi cu genunchiul

Sub nişte măşti,

Atât de convenţionale,

Râsul, plânsul, iubirea,

Ne căznim, stângaci,

Să fim familiari cu noi.

 

Poate chiar reuşim

În unele momente,

Dar ne speriem grozav

Când ne auzim glasul.

 

Cutreier de Lucian Blaga

 

Mă plimb pe pămînt,

enigmă-n cuvînt,

făptură în haină,

o taină în taină,

cînd miez, cînd veşmînt.

Mă plimb pe pămînt

subt ceruri de gînd.

Prin dumnezeul Vînt

bate aripa

seminţei ce sînt.

 

Evadare de Anca Tiurean

 

Închisoarea mea-i un loc cu ferestre spre parcare:

Doar mașini și tomberoane și-ambalaje de mâncare.

Ca să ies am de găsit loc ce-n unghiul potrivit

Îmbină cu-n pic de soare, un mănunchi nou înflorit.

 

E veşnică pe lume doar schimbarea de Percy Bysshe Shelley

 

Suntem ca norii iuţi, lunecători,

Ce-nvăluie, la miezul nopţii, luna:

O clipă trec, semeţi, strălucitori

Şi pier în beznă pentru totdeauna.

 

Suntem ca nişte lire vechi, vibrând

În fel şi chip sub fiecare boare:

Nici un acord, în trupul lor plăpând,

Cu celelalte n-are-asemănare.

 

Un vis ne otrăveşte când dormim.

Un gând ne pângăreşte-apoi trezia.

Totuna-i de simţim sau de gândim

De plângem sau de ştim ce-i cu bucuria.

 

Oricâtă bucurie sau dureri

Ne-aşteaptă, fără capăt e cărarea.

Şi mâine pentru om nu-i ce-a fost ieri

E veşnică pe lume doar schimbarea.

 

Fără ieșire de Anca Tiurean

 

Îmi place pământul, culorile lui,

mirosul, texturile, hrana şi toate,

sămânța de viață, culcuşul de moarte,

haosul, ordinea, ce îi şi ce nu-i.

 

Copii când eram ne jucam prin grădină,

prin iarbă, prin flori, prin apă şi soare.

Azi stăm înăuntru şi plângem că doare

slujitul hipnotic la zeul maşină.

 

Copii când eram, mai băgam noi în gură

pământ, să vedem ce gust are.

Unii fiindcă n-aveam de mâncare.

Alții c-aşa ne hrăneam – cu natură.

 

Ființare de Amalia Gabor

 

Cristale de gheață pe buze apar

Când nu dai viață ideilor clar.

 

În palme, răceala colbului doare

Când inima-n piept nu îți tresare.

 

Păru-ți se preschimbă în fire de praf

Când șoaptelor zeilor tu nu dai răgaz.

 

Tălpile-ți sunt inerte și reci

Când drumul destinului mereu ți-l renegi.

 

Oamenii-n jur sunt doar păpuși din povești

Când tu pentru ei apari, dar nu EȘTI.

 

Șoaptelor zeilor tu lasă răgaz

Și drumul destinului străbate-l cu fiece pas.

 

Freamătele inimii topesc cristalele vorbirii,

Păpușile învie în flacăra simțirii.

 

Forfotă emoțională de Amalia Gabor

 

Clipe de teamă răsar în neștire,

Străpung carnea-mi vie,

Se-adună în oase.

 

Tristețea e-n mine,

Îmi curge prin vine

Și plânsul afară cu greu ea mi-l lasă.

 

Prin foc să învăț a-mi trece tristețea,

În picuri de gheață

Și văluri de viață.

 

Freedom by Langston Hughes

 

Freedom will not come

Today, this year

Nor ever

Through compromise and fear.

 

I have as much right

As the other fellow has

To stand

On my two feet

And own the land.

 

I tire so of hearing people say,

Let things take their course.

Tomorrow is another day.

I do not need my freedom when I’m dead.

I cannot live on tomorrow’s bread.

Freedom

Is a strong seed

Planted

In a great need.

I live here, too.

I want my freedom

Just as you.

 

How many more years! by Venita Schindler

 

How many more

Years must ‘I go

Hidden within

 

I long to dance

In the winds..

I long to swim

 

Wild and free

Like a dolphin

in the sea

 

How many more

Tears must ‘I cry

Hidden in a world

 

Made of lies

I want to fly free

Like a wild bird

 

Can’t you see

I just want to be

Free

 

In extremis de Radu Stanca

 

Atâta cer şi totuşi nu mi-e destul atât!

Atâta cer în ceruri şi totuşi nu-mi ajunge!

Chiar de-ar fi înc-o dată cât e şi n-ar fi cât

Mi-e-n stare închipuirea să vrea,când îl străpunge!

 

 

Adaug din mine sute de ceruri cerului!

Sporesc cu ochiul-ntr-una întinderea albastră!

Şi totuşi împlinirea nu-i a misterului,

Ci a nesfârşirii văzute prin fereastră!

 

Oricum mă-ntorc în spaţiu de-o margine tot dau!

Oricum mă-nvârt în cosmos un zid tot mă izbeşte!

Sub vasta nesfârşire ca sub o frunză stau,

Ca sub frunză scurtă ce nu m-adăposteşte!

 

Mai mult!Mai mult! Atâta cât să nu pot privi!

Cât să nu pot cu ochiul până la fund pătrunde!

Abia atunci mai liber,mai sigur m-aş simţi,

Abia atunci sub frunză eu m-aş putea ascunde!

 

Stau însă gol în centrul naturii şi strivit.

Nimic nu mă păzeşte! Sunt fără apărare!

De n-aş pricepe totul,aş fi mai lămurit.

De n-aş cunoaşte totul,aş fi cu mult mai tare!

 

Dar astfel nici o taină nu-mi pot încredinţa.

Într-un galop frenetic bat câmpurile toate.

Mereu aştept dorinţa să se-mplinească!

Ea mereu mi se-mplineşte până la jumătate.”

 

 

Inner freedom by Hasmukh Amathalal Mehta

 

Inner freedom is very much essential

for any individual

to grow

and show to the world

 

it emanates from the healthy mind

provided you have the healthy body of some kind

it doesn’t prevent you from thinking high

and you are always on the constant move and definitely try

 

This is possible only when you have stability and freedom

the mind accepts some kind of wisdom

that is rejected seldom

and you enjoy the choice of the freedom

 

your goal is clear and aims worth exploring

the inner conscience responds well and you are daring

the result is obvious and the goal remains within reach

the satisfaction makes you very rich

 

this is possible only when you are in firm control

of your ideas and an ability to call

for the decisive outcome

you remain always welcome

 

Iskandariya: viața printr-o gură de tun de Octavian Blaga

 

Plâng pentru tine, fratele meu în Irak,

căci tu vezi viața printr-o gură de tun.

Toată lumea ta s-a mutat într-un sac

cu muniție. Ochii tăi nu mai răzbesc prin fum.

Mâinile tale mângâie arma – femeie.

Copiii nu mai cer nici apă să beie…

 

Lacrimile au căzut în țărână și cresc.

 

Fratele meu în Irak, ție-ți vorbesc,

ție, care stai singur, deoparte,

și lângă tine doar tânăra moarte!

 

Nu pot nici măcar să te-ndemn să reziști.

Nici eu nu mai cred în dreptate.

Mă mir, mă mir că exiști,

mă mir de palmele tale curate.

 

Ah, blestem pe cel ce va trage glontele

în pieptul fratelui meu în Irak!

Blestem pe acela ce va întoarce spatele,

lăsându-și singur fratele în Irak!

 

Te uită la ei, petrolul în pumni cum îl cară!

Ah, te desfid, te urăsc, spurcăciune murdară!

Ai furat, ai ucis și nu-ți pasă,

nicio foame nu doare, niciun mort nu te-apasă!

 

Acum înfigi cuțitul în gâtul fratelui meu și spui,

spui că o faci pentru binele lui!

 

Azi, fratele în Irak, ieri, fratele sârb.

Tot ce gândește altfel să fie stârv.

Ieri, fratele zapatist, azi, fratele cecen…

De ce nu ne puneți restricții și pe oxigen?

 

Ah, te desfid, te urăsc, spurcăciune hidoasă!

Ne furi, ne ucizi, dar nu-ți pasă!

Un gând nu ai, un suflet, o angoasă.

Tot ce vezi tragi la tine în casă.

 

De-ai fi știut un gând să lași,

un gând mai bun pentru urmași!

De-ai fi avut măcar un dar,

un dar pentru copiii măcar!

Dar nu – tu nu gândești decât

cum să-ți strângi semenul de gât

pentru un pumn murdar de aur…

 

Ca mâine te scufunzi pe-un plaur

ce n-are vâsle, n-are cârmă.

 

Nu te-a ajuns vestea din urmă?

În cercuri ce cresc îmi duc viaţa de Rainer Maria Rilke

 

În cercuri ce cresc îmi duc viaţa, şi aşa

tot trec peste lucruri din cerc în cerc.

Pe ultimul poate nu-l voi încheia,

Dar vreau să-l încerc.

 

În jurul Domnului, turlă străbună,

mă-nvârt de milenii mereu;

şi nu stiu încă: sunt vultur, furtună

sau cântec prea mare sunt eu.

 

Îndrăzneală de Anca Tiurean

 

De rămășițele vieții zguduite de valuri –

Valuri puternice, necruțătoare,

Subite, repetate, de cazi din picioare,

De-ți umplu obrajii cu șiruri de săruri –

Ne prindem și ținem, deși-s ruginite

Și taie și zgârie și inflamează,

Că frica de ele parcă nici nu contează

Cât frica de zările nemărginite.

Poți oare să le lași și să crezi că plutești,

Că fluxul te duce spre undeva bine,

Că tot ce-ntâlnești se găsește și-n tine,

Și nu pierzi nimic cât timp poți să iubești?

Sau sta-vei bucăți printre ele-aruncate

Lăsând rădăcini să se-ntindă prin ele,

Cu armele-n jos și privirea-nspre stele,

Și ancore-n sânul unor mări animate?

 

Loc pentru nuanțe de gri de Diana Cosma

 

Nu aveţi loc pentru nuanţe de gri,

pentru melodiile care se şoptesc

între arşiţă şi furtună,

pentru noi, cei care am gustat din mai multe vieţi

şi purtăm mai multe pălării, mai multe poezii,

suntem mai mult decât o foaie de hârtie

în bătaia vântului, căutare de sens

într-un leagăn care îşi pierde esenţa când stă pe loc

 

dar vreţi să ne prezentăm.

Să apărem distilaţi, decoloraţi, îmbătrâniţi

de ninsoarea anilor decupaţi din noi

pentru că nu corespund la milimetru

cu mitologia voastră despre ce este un om.

Vreţi să ne târâm pe genunchi prin holul îngust al unui cuvânt

vechi, tradiţional, uzat şi destrămat la capete

 

şi, vedeţi voi … odată ce într-un ochi a pătruns lumina

descoperind toate ungherele fiinţei,

aşezându-se confortabil în măduva oaselor,

primind cu iubire toţi oaspeţii …

acel corp incandescent nu mai poate fi

convins de alb-negrul

în miezul căruia s-a născut, din care a crescut.

 

Metamorfoze de Amalia Gabor

 

Poți să spui aerului: ”Stai în loc!

Așteaptă să te împlinești!”?

Poți spune apei: ”Stop!

Formă clară caută să găsești!”?

 

Aer și apă trăiesc în mine,

Neliniști îmi dau, și zbucium din belșug.

Fără a ști vreuna să o stăpânesc prea bine

Resimt clipă de clipă al soartei jug.

 

Noaptea cu greieri de Octavian Blaga

 

Nimic n-a mai fost pe urmă la fel. Nici cireșul n-a mai înflorit fără spaimă, nici ghiocelul nu și-a mai ridicat prin zăpadă creștetul afară făr-o nevroză, nicio sfadă nu mai fu urmată de o împăcare adevărată, nici umbele nu au mai reprodus fidel traiectoria pașilor. Eram copil și credeam, cum cred copiii, că întrebările au răspunsuri. Se întâmpla într-o noapte, ședeam cuibărit, spre adormire, în brațele Bătrânului meu, și am auzit: cri-cri, cri-cri. Ce se aude, moșule? Îmi e frică… Toate zgomotele erau la vremea aceea tulburări ale ordinii firii. Nu trebuie, dragul moșului, sunt greierii. Crezusem cumva cum că toate fiindurile făcuseră pace? Elitrele greierilor trebuie să-mi fi părut o declarație de război. Și câți sunt, moșule? Prevăzător, evaluam riscurile. Sunt toți, dragule. Veniseră toți. Trădarea era, deci, generală. Dar cine sunt greierii, moșule, și ce spun? Mai purtam o speranță, ca pe un steag alb în fața

unei mitraliere setate pe pilot automat. Greierii sunt inimi, care ne păzesc noaptea. Oamenii zic că ei cântă. Dar moșul are să-ți spună un secret: greierii nu cântă, greierii întreabă. Era o noapte atletică, fără nicio ponioarcă pe dânsa. Și ce întreabă, moșule, ce întreabă? Fânul odora a ambrozie și tutun. Întreabă dimineața dacă mai vine. Scheletul unei spaime țâșni de sub cergă și o luă la goană ca un andabat. Și vine dimineața, moșule, vine? Aveam ani puțini. Atunci și așa am cunoscut eu greierii, în brațele Bătrânului meu, atunci și așa, întrebările, acoperit cu o cergă de sub care doar ochii îmi ieșeau afară, să cunoască stelele, și urechile, să învețe vântul, și nasul, să adulmece iarba. Asta nu știe încă nimeni, dragul moșului.

 

Parthenonas: cerc descarcerat de Octavian Blaga

 

O, greu se lasă cântul dedus! Să ies nu știu

nici în jos, nici în sus. Prejmuirile sunt toate

sârmă și os: nu pot să urc nici în sus, nici în jos!

Cărarea se mută. Cad în abis. Nu-i totul părere?

Nu totul e vis? Ochiul desprinde tăcerea din văi.

În urmă rămas-au hierii cei răi. Turma-i sub trăznet.

Vântul se rupe. Alerg către tine cu pletele ude.

Alerg către tine, amurgul mă cheamă! Tu ești în mine,

tăcerea mă-ndeamnă! Dulce e miedul, furtună-i cântarea.

Nestrăbătut drumul, abătută cărarea. Lumină nu-i, beznă

nu-i, nici ochi nu mai îi. Aceasta-i ograda lu inimănui:

negre berzele și nesătulă voința. Gândul s-a dus, s-a făcut

Ploaie. Poate cânda inima toată o să ne-o moaie!

 

Ridicare de Amalia Gabor

 

Prin lacrimi se stinge durerea,

Apoi se așterne tăcerea.

 

Și mergi mai departe

Cu vise deșarte,

Cu vise nebune,

Cu toane și glume.

 

Abia faci un pas

Și brusc iarăși cazi.

Te scuturi de colb,

Te simți ca un orb.

 

Ți-s ochiii-acoperiți

De clipe fierbinți,

De pofte și doruri

Și nu vezi prin văluri.

 

Durere, durere,

Ce-mi stai în tăcere,

Adu la iveală

A sufletului fală!

 

Sihaștri de Anca Tiurean

 

Se ridică Domnul Soare

Văl de nori ni-l iau, ni-l dau,

Pădurea-i e la picioare

Rugând: “Plouă-mă!”

“Nu vreau!”

 

Crengile tot comentează;

Spun din frunzele lor vii:

“Încălzește! Luminează!”

Soarele:

“O fi ce-o fi”

 

Ochii mi se duc departe,

Zarea mi-i oprește-n loc.

“El e viață, el e moarte!”

Zic: “Tot una mi-i!”

Mă joc.

 

Uneori ziua, uneori noaptea de Radu Stanca

 

Uneori ziua, uneori noaptea,

Visând nefapta o-mpac cu fapta,

Zburând în slavă, înfrâng cu aripa

Uneori veacul, uneori clipa.

 

Cu mâna pusă ușor pe frunte,

Ascult bătăile-acelea mărunte

Pe cari le bate, înțelegându-l,

Uneori ceasul, uneori gândul.

 

O-ntreagă lume îmi stă asupra.

Dar eu în taină deșert cucuta

Și caut să aflu ce vânt te aduce

Uneori iarna cu bolți caduce,

 

Uneori vara cu zări albastre,

Adusă-anume-n casele noastre,

Anume-n drumul acestor vise,

Uneori spuse, uneori scrise.

 

Cresc flori suave, tot cresc într-una

Și sunt aceleași întotdeauna.

Doar floarea neagră mi-e, la ureche,

Uneori nouă, uneori veche.

 

Doar ea-mi vestește uneori jalnic,

Uneori vesel, amurgul falnic

Și îmi indică, stîrnind nesațiul,

Uneori timpul, uneori spațiul.

 

Nici ura neagră și nici iubirea

Nu-mi limitează nemărginirea,

Nu pot s-așeze-n tipare fixe

Aceste jocuri adânci, prolixe.

 

Și-n toată marea învolburare

Desfășurată la întâmplare,

Doar două vămi își fixează partea:

Uneori viața, uneori moartea.

 

Vieți împletite împlinite de Diana Cosma

 

Mi-a intrat o așchie de copilărie în carne,

subțire, rumeguș de emoție

nedigerată la timpul ei. Devine acidă

la contactul cu viscerele, îmi mușcă lacomă

minutele până devin ani. Mă uit în oglindă

la părul de argint și ochii plini

de stele stinse.

 

Dă-mi mâna dacă am ecou sub tâmplele tale,

în cutia ta toracică și în plămânii până la care

nu mai coboară aerul demult – dă-mi mâna

să coborâm ultimele trepte împreună

încă sperând

 

că privind atenți prin crăpăturile din noi

vom zări înțelepciunea moțăind pe un șezlong în colț

între raze de soare și pânze de păianjen

și, fără să se ridice la auzul pașilor, va spune

căscând: “cât te-am așteptat să te întorci

acasă în tine!”

 

Vorbe, vorbe, vorbe… de Mircea Ivănescu

 

Trebuie alese vorbele cu grijă,

vorbele lasă urme – îţi aminteşti

mai târziu de ele – aşa cum şi paşii rămân în zăpadă,

trebuie alese vorbele (însă e uneori atât de uşor

să ştii să aşezi vorbele unele lângă altele

să însemne ceva – ceva ce nu se mai aşează

deloc exact peste ce ştii tu cu adevărat

că e în tine – că simţi.

oricine poate să facă vorbe unele după altele –

oricine poate să vorbească – nu asta

e principalul – ar trebui poate alese

tocmai cuvintele care să nu spună prea mult.)

şi pe urmă, fiecare din vorbele acestea

ca nişte urme în zăpadă…

 

Vreau să joc de Lucian Blaga

 

O, vreau să joc, cum niciodată n-am jucat!

Să nu se simtă Dumnezeu

în mine

un rob în temniţă – încătuşat.

Pământule, dă-mi aripi:

săgeată vreau să fiu, să spintec

nemărginirea,

să nu mai văd în preajmă decât cer,

deasupra cer,

şi cer sub mine –

şi-aprins în valuri de lumină

să joc

străfulgerat de-avânturi nemaipomenite

ca să răsufle liber Dumnezeu în mine,

să nu cârtească:

“Sunt rob în temniţă!”

Interviul este o artă psihoterapeutică.

Persoana care întreabă oferă spațiu interlocutorului să se exprime și să redea organizarea propriilor gânduri și concepții, inclusiv să și le auto-revizuiască în acest proces.

Persoana care răspunde oferă perspectivă nouă interlocutorului, provocare la reflecție și auto-reflecție, stimul mental și afectiv, util propriei dezvoltări.

Vă invităm de aceea să vă intervievați reciproc: colegi, mentori, formatori, dar și parteneri de viață, prieteni, copii, părinți și bunici.

Alegeți o temă filosofică despre care să culegeți noi întrebări și noi viziuni de la oamenii unici pe care îi întâlniți.

Împărtășiți-ne interviurile pe adresa conferinta2022@arat.ro, iar cele mai interesante și mai relevante temei conferinței vor putea apărea în această secțiune, disponibile publicului interesat.

Uneori libertate înseamnă să fugi de acasă în pijama – Interviu cu Florentina Bocioc

Realizat de Diana Deaconu

Cred că aveam în jur de zece – unsprezece ani când am ascultat pentru prima dată melodia celor de la The Beatles, “Free As a Bird”. Acel moment mi-a rămas puternic impregnat în minte: era o dimineață de sfârșit de săptămână și l-am găsit pe tata în sufragerie, ascultând-o la radio și fredonând. Cred că fără să îmi explic prea mult de ce, i-am perceput o emoție necunoscută în voce care m-a surprins întrucâtva. Dacă mă gândesc acum la asta, cred că acela a fost un moment în care l-am „întâlnit” pe el ca om, undeva dincolo de rolul deja cunoscut de părinte. În cameră pătrundea o lumină molcomă, potrivită unei reverii nostalgice parcă. Nu aș ști să spun prea bine de ce, dar parcă în atmosfera acelei clipe se întrezărea un oarecare firicel de tristețe dulce-amăruie. Am rămas cu acest sâmbure dens de simțăminte, imagini și gânduri în care se contopeau nestingherit libertatea, tânjirea după ceva aflat departe și o doză considerabilă de sensibilitate. 

M-am bucurat apoi de-a lungul timpului să citesc despre tema libertății, să încerc o cuprind din mai multe perspective, să împărtășesc cu alții experiența căutării ei. De această dată, i-am propus Florentinei Bocioc să povestim împreună despre libertate. M-am bucurat mult că a acceptat și că ne-am putut întâlni față în față, transgresând astfel unele dintre constrângerile care pot însoți comunicarea online. Rezultatul a fost o discuție însuflețită pe care o includem în acest număr de newsletter, alături de alte materiale interesante ce abordează tema complexă a libertății.

– Dana Diaconu

Câteva informații despre Florentina

Diana: Cum a început povestea ta cu libertatea? De când îți amintești că te-ai gândit la asta sau că ai simțit ceva în legătură cu asta?

Florentina: Aș zice că foarte devreme, deși nu aveam conceptul de libertate, dar într-o zi am evadat din casa în care eram închisă. Stăteam închisă în casă, mama mea era la servici și lucra foarte aproape de unde locuiam. Nu îmi amintesc cum de m-am hotărât să merg la ea la servici, îmi amintesc că m-am gândit că nu pot ieși în pijamale, așa că mi-am pus peste pijamale o fustă. Am această amintire cu mine uitându-mă în oglindă cu pijamalele și fusta peste ele, eram foarte mulțumită de felul în care arăt! M-am urcat pe scaun, am deschis ușa și am ieșit din casă. Din fericire, nu știu dacă pentru mine sau pentru mama mea, pe drum m-am întâlnit cu o vecină care și ea avea copiii singuri în casă și venise să îi verifice. Când i-am văzut fața ei speriată, atunci îmi amintesc că m-am gândit că nu prea e de bine. Nu îmi mai amintesc prea bine ce a urmat apoi, decât că m-a luat de mână. Ce îmi mai amintesc legat de această chestie este că în seara respectivă a venit un vecin pe care mama l-a rugat să ne schimbe yala de la ușă, astfel încât să nu mai pot să ies din casă. Îmi amintesc că m-am supărat foarte tare pentru că eu mă simțeam, de fapt, foarte competentă în ceea ce intenționam să fac; adică, nu mi se părea că e de rău să mă duc în vizită la ea și n-am înțeles de ce mi-a pus această restricție. Nu cred că am pus-o în termeni de libertate atunci, dar mai degrabă nu sentiment de a fi constrânsă și îngrădită, practic, închisă undeva.

Și cred că din punctul acesta de vedere mama mea a fost mereu constrângătoare și îmi amintesc că îmi doream să fiu liberă din mai multe puncte de vedere pe măsură ce am crescut. Încercam să negociez cu ea fără să o provoc făcând chestii, eram destul de cuminte și credeam că trebuie să o conving de perspectiva mea. Mai târziu am înțeles că era din anxietatea ei; inițial, credeam că nu are încredere în mine. Pe măsură ce am crescut am început să pot spune că nu sunt liberă și că vreau să fiu liberă.

Eu am avut într-un fel șansa să trăiesc Revoluția și să înțeleg aspectul politic și social al libertății. Aveam paisprezece ani și atunci ce mi se părea important din punctul acesta de vedere erau două aspecte care erau relevante pentru adulții din jurul meu: să poți să spui ce vrei, adică să poți să spui tare ce gândești, și să poți să pleci din țară. Acestea erau aspectele pe care le-am simțit foarte concret și eram foarte conștientă de cât de importante sunt.

Cred că m-a influențat asta pentru că am rămas apoi tot timpul preocupată de aspectele sociale, politice. Am lucrat multă vreme în domeniul Drepturilor Omului și un moment în care am fost provocată să mă gândesc, așa conceptual, a fost în perioada pandemiei când, în numele libertății, oamenii făceau diverse lucruri. Era evocată libertatea pentru a nu respecta restricțiile legate de pandemie. Am fost atunci surprinsă de felul în care oamenii se raportează la această libertate și își pun problema unui fel de libertate absolută. M-a făcut să mă gândesc la cum ne negociem libertatea ca individ în societate.

Diana: Cum s-a împletit tema libertății cu profesia ta ca psihoterapeut și nu numai?

Florentina: Împletirea era mai evidentă în activitatea mea legată de Drepturile Omului , și chiar  mai mult, când am lucrat pentru drepturile persoanelor LGBT. Am început să lucrez în domeniul acesta foarte curând după ce a fost modificat Codul Penal; homosexualitatea nu mai era o infracțiune, dar mentalitatea oamenilor în legătură cu asta încă nu se schimbase. Membrii acelei comunități erau priviți în continuare ca niște infractori, ca niște anomalii. Acolo, tema libertății era mai explicită.

Ca psihoterapeut, am trăit-o în mai multe etape. Cea mai importantă pentru mine a început cu terapia personală, căci înainte să fiu terapeut mi-am început terapia personală. Nu vorbeam  neapărat explicit despre asta, dar o simțeam când am început să înțeleg care este responsabilitate mea față de ceea ce trăiesc eu și ce înseamnă schimbarea, libertatea de a alege cum mă comport și ce simt. Îmi amintesc cât de străină îmi era ideea că aș putea să aleg cum mă simt; o înțelegeam, dar era ceva care nu făcea clic total. Am fost intrigată de chestia asta, așa m-am și apropiat de terapie și de ideea că aș putea fi psihoterapeut. Mergeam la workshop-urile de Analiză Tranzacțională organizate de ARAT fără nici un plan în legătură cu cum mă va ajuta pe mine asta în carieră. Mă gândeam că e bine pentru mine personal, că aflu lucruri noi. Atunci era și destul de puțină literatură, era destul de greu accesibil să îți cumperi o carte. Nu aveam bani să îmi cumpăr cărți, dar în lumea asta erau oameni interesați de asemenea lucruri  și care schimbau cărți între ei. Puneam mână de la mână și ne cumpăram împreună o carte. Apoi m-am gândit că îmi folosește în munca pe care o fac eu; multă vreme mă gândeam că voi face ceva în domeniul AT organizațional. Apoi a început să mi se pară din ce în ce mai fascinant să descopăr ce se întâmplă cu oamenii, cu indivizii din fața mea. 

Tema asta a libertății a tot persistat în background, deoarece în terapie se vorbește mult despre responsabilitatea clientului de a se schimba, asta însemnând libertatea lui de a alege ce simte, ce gândește, ce face, și responsabilitatea care vine cu asta. Sună foarte simplu, dar am descoperit că este un demers destul de complicat pentru terapeut să gestioneze acest proces.

O parte din ceea ce spune Berne despre cum stau lucrurile înăuntrul nostru este mai determinist și eram intrigată de asta. La fel și relația mea cu scriptul meu: e bun, nu e bun, e bine sau nu să îl ai?

Mai târziu am descoperit psihoterapia existențială. Înainte să fac Psihologie, eu am fost în preajma filosofiei: am făcut un an de Filosofie, mă interesa, citeam. Am ajuns apoi la „Tratat de psihoterapie de grup”, de Yalom; este perspectiva care mi se potrivește. Mi-a plăcut că nu am simțit un conflict cu Analiza Tranzacțională, tocmai pentru că mi se pare că lasă loc mai multor perspective.

Diana: Cum își găsește libertatea loc în cabinetul tău? O incluzi în vreun fel în cadrul de lucru?

Florentina: Libertatea cred că începe de la momentul în care discut cu clienții despre când ne vedem, cum ne vedem – este o negociere. Partea de contractare, de asemenea: sunt niște limite ferme pe care nu le negociez, dar sunt și altele pe care le putem negocia. La început, am cam trei ședințe în care discutăm mai mult partea legată de contractare; și pentru că nu intrăm în chestii profunde, le spun și că este un moment în care pot decide dacă au chimie bună cu mine și, la fel și eu, pot decide același lucru. Suntem, eu și ei, liberi să spunem „hai să nu continuăm”. 

Adesea, tema libertății vine în termeni de schimbare și care este responsabilitatea lor în privința asta. La început, în partea de decontaminare, avem discuții despre limitele libertății și responsabilității fiecăruia. Dacă mă gândesc acum la asta, este o temă constantă, de fapt. La fel, apare și atunci când discutăm despre opțiuni legate de cum te simți, te gândești sau ce faci; în fond, demersul este să flexibilizezi structura script-ului și să poată ieși din limitele astea atât de rigide pentru ca într-o situație să poată avea mai multe opțiuni.

Tema este, de asemenea, prezentă când sunt într-un impas și sunt blocați. Este o reacție la a nu vrea să alegi, a refuza să fii liber sau responsabil; rămâi în intersecție, nu o iei nici la stânga, nici la dreapta, ci rămâi acolo în mijlocul drumului. Vorbim despre asta.

Apoi mai sunt aspectele care țin de ce aduce libertatea la suprafață, anume faptul că ești expus la singurătate. Dacă doar eu hotărăsc ce mi se întâmplă, mă duce în zona asta în care mă confrunt cu faptul că sunt fundamental singură. Nu doar eu, cu toții suntem așa, dar nu e un lucru ușor.

Cred că mai recent ce trăiesc în legătură cu tema libertății și terapie este despre clienții mei care sunt părinți. E foarte interesant că, așa cum am învățat eu în școala de psihoterapie, te uiți la client în relația cu părinții lui. Asta am învățat cel mai bine. Te mai uiți la partea asta de Copil din interiorul clientului. Dar ce să vezi?! Acești oameni care au fost copii cândva sunt în viața de zi cu zi părinți. Am fost pusă uneori în aceste dileme pe care le duc în supervizare, devenind uneori mult prea agățată de felul în care se poartă cu proprii copii și fiindu-mi dificil să mă conectez cu istoria lor. Mă întrebam pentru cine lucrez eu, în slujba cui sunt eu: a copilului real al clientului sau a Copilului din clientul meu? Când mă simțeam confuză mă simțeam și constrânsă și mă gândeam la cât de liberă sunt să spun sau nu anumite lucruri. Am învățat cu ajutor, în supervizare, să gestionez astfel de lucruri.

Diana: Cum îți imaginezi că ar arăta pentru tine cea mai potrivită formă de libertate peste vreo douăzeci de ani?

Florentina: Peste douăzeci de ani… Pare că, întâi și întâi, trebuie să mă gândesc la niște chestii practice: să am autonomia corpului meu, astfel încât să nu depind de altcineva în a mă mișca fizic încotro vreau eu. 

Realitatea pe care mi-o aduce acest război în ziua de azi mi-a adus foarte aproape de mine această nevoie a mea de a trăi într-o țară liberă. Deci, planul meu este să fac ce ține de mine ca acest lucru să se întâmple, chiar dacă asta va însemna să plec din această țară în alta în care să mă simt mai liberă. Nu vreau să trăiesc într-o dictatură sau într-o falsă democrație.

M-am mai gândit, în termenii aceștia, că sunt niște lucruri la care nu aș renunța niciodată. Nu cred că peste douăzeci de ani voi fi diferită din punctul ăsta de vedere. O să spun ce am de spus, adică libertatea de exprimare este importantă pentru mine și o să mi-o exercit chiar dacă asta va avea consecințe neplăcute. Și ce sper să îmi fie mai ușor atunci decât îmi este acum este să-mi găsesc înăuntrul meu locul acela care știu că există, de libertate interioară, cu care să pot să stau mai mult în contact. Să pot să fiu senină, indiferent de circumstanțe. Îmi reușește și acum, dar îl pierd uneori. Sunt convinsă că o să mă ajute și vârsta pentru că am observat că deja cu timpul am ajuns să îmi fie mai ușor să renunț la anumite lucruri inutile. Este mai liniștit în mine cine sunt, cum sunt, ce vreau și ce nu vreau.