Despre cum alegem să fim terapeuți

De Dr. psih. Daniela Simache, CTA, cu mulțumiri colegiale Olimpiei Capăt și Sorinei Vrană pentru contribuția lor esențială la finalizarea acestor rânduri.

Alegerea aceasta mare, frumoasă și uneori grea, este una dintre deciziile semnificative pe care le luăm în viață.  Pornește în mod firesc de la aspirațiile și valorile fiecăruia dintre noi; de la lucrurile esențiale în care credem și de care avem nevoie. Ceea ce simțim și înțelegem despre noi și cei jur ne poziționează și ne orientează apoi cursul vieții (uneori mai subtil, alteori mai evident).  

La început primim  mesaje despre ce suntem și ce trebuie să facem în această lume (Ești bun / Fii atent pe unde mergi! / Trebuie să ai grijă de ceilalți, etc). Începem apoi să ni le dăm singuri (Pot  să fiu disponibilă oricând! / Știu eu ce au ei nevoie! /Eu nu obosesc la fel ca ceilalți / Am grijă să se simtă mai bine, etc ). Felul în care ne ne atribuim comenzile inițiale primite de la cei mari și semnificativi creionează în noi schițe ale propriului scenariu și al rolului nostru în el. O modelare care se aprofundează prin programe despre cum să facem lucrurile și să ne facem viața, despre interdicțiile și permisiunile din ea. Și care o să continue urmând mesajele  de direcționare a vieții fiecăruia dintre noi (spre perfecțiune, spre putere, spre cei din jur și, într-un anume fel, spre noi înșine). Ne alegem pozițiile din care trăim cu noi cu noi înșine și cu ceilalți. Astfel decidem la un nivel profund cine și ce este OK. Analiza Tranzacțională consideră aceste poziții de viață drept „credințele fundamentale ale cuiva despre sine și despre alții folosite pentru a justifica decizii și comportamente“ (I. Stewart & V. Joines, 1987, 2004). 

Toate acestea ne orientează apoi spre a găsi o formă în care să punem acestea în ceea ce facem în viața de zi cu zi, inclusiv în cea profesională. Așa apare opțiunea pentru profesia de psihoterapeut.

Din acest punct începe formarea. Și apoi practica. Începem să fim psihoterapeuți.

Activitatea noastră este orientată spre ai susține pe alții (într-un fel) și pe noi (în alt fel). Zi după zi. Uneori viața curge lin, după scenarii previzibile și frumoase care ne îndeplinesc nevoile și aspirațiile. Alteori sunt bolovani, baraje sau furtuni care ne bulversează. Sunt crizele din interiorul nostru și cele din realitatea socială și economică în care trăim. Crizele din jurul nostru ajung în mod firesc să ne afecteze. Clienții noștri sunt parte din realitatea lor. Noi suntem parte din această realitate. Doar că în feluri diferite. Și aici cred eu că începe arta de a fi terapeut. Și puterea vindecătoare pe care ți-o dă această artă.

Atunci când vorbește despre contractare, Charlotte Sills (2011, 2003) pornește de la contractul cu lumea, societatea, planeta cu legile ei fizice, etica și valorile ei. După care vin contractele cu organizația și clienții, contractele terapeutice (de la nivelul obiectivului terapiei, la cel al fiecărei sesiuni și mergând până la fiecare moment al terapiei). Ca să putem dezvolta aceste niveluri împreună cu clienții noștri, cred că avem nevoie un contract cu noi înșine, ca terapeuți. Un contract pentru a fi în contact cu noi înșine în timp de suntem în contact și în contract cu ei. Prezenți în aici-și-acum fără proiecții și alunecări în trecute procese de scenariu. Sau în reeditarea unor jocurilor de putere ce pot fi atractive în relația terapeutică. Este un contract cu noi înșine pentru a ne manifesta în mod autentic și corect cu oamenii din fața noastră. Obiectul acestui contract este asumarea a ceea ce facem în termeni de Libertate, Putere și Responsabilitate. 

Pentru asta este nevoie să rămânem oameni, să nu devenim monumente. Să fim mereu interesați de ideile și conceptele apărute după ce ne-am terminat formarea și chiar să să fim curioși, admirativi sau critici față de ele; să mergem la workshop-urile colegilor și chiar să ne intervizăm sau supervizăm cu ei; și, mai ales, să fim împreună cu clienții noștri, să creăm împreună cu ei procesul terapeutic din acea poziție OK-OK în care nu e loc pentru mantii salvatoare sau pentru indicații persecutoare. 

Odată deveniți terapeuți, provocările sunt de a fi și de continua să fim așa. Berne spunea că „Scenariul este ceea ce persoana a planificat să facă în copilăria timpurie, iar cursul vieții este ceea ce se  întâmplă de fapt“(1972). Terapeuți fiind, ne putem manifesta responsabil și competent, putem creea împreună relații și spații sigure și stabile pentru clienții noștri. În afara cabinetului se întâmplă uneori alte crize, care bulversează procesul și dărâmă construcția vindecătoare. Criza sanitară, de exemplu, ne-a perturbat prin distanțare obligatorie și a forțat trecerea de la spațiul fizic la cel virtual. Resursele financiare limitate ale clienților ajung de multe ori să fie piedici (bolovani mari pentru unii, pietre mai mici pentru alții) în parcurgerea procesului terapeutic. Implicarea noastră în accesarea sistemului de decontare prin Casa de Asigurări și lucrul cu desconsiderarea acestei opțiuni (prezentă de-o parte sau alta) poate fi o contribuție decisivă la reușita unei terapii. Esențial pentru practica terapeutică este contactul, interacțiunea, relația – cu clienții noștri și cu colegii noștri în egală măsură. Pentru că cei care ne sunt clienți sunt mai mult decât problema cu care vin în terapie. Sunt parteneri de viață cu cineva, sunt colegi de muncă în tot felul de medii, sunt vecini undeva, sunt copiii cuiva, uneori sunt și părinții altcuiva. Nu-i putem aborda simplist. Nu ne putem conecta cu ei limitat. Și este constrângător faptul că nu putem lucra mereu în echipe interdisciplinare (cu colegi medici, cu asistenți sociali și medicali sau cu educatori). Eliberarea poate veni aici din dimensiunea liberală a profesiei noastre . O dimensiune ce merită aprofundată de fiecare dintre noi. Vă invit deci să facem asta, pe propriile coordonate de timp și spațiu, participând (și) atlfel la conferință.  

Putem avea inițiativă și cadru necesar pentru a ne manifesta creativitatea. Ne putem asocia cu cine dorim, putem lua decizii și le modifica/adecva la realitatea și nevoile autentice ale clienților noștri. Și asta ne aduce împlinire. Modul liber (în afara propriului scenariu) în care alegem să practicăm terapia ține de forța aspirațională și de energia din noi.

Bibliografie:

• Berne, E. (1972) What do you say after you say hello, New York: Grove Press
• Choy, A. (1990) The winner’s triangle, TAJ, vol 20, nr.1, January
• English, F (1995) To Be a Therapist?, ITAA, vol 25, Issue 1
• Hargaden, H., Sills, Ch. (2002) Transactional analysis. A relational perspective, Routledge, NY
• Lapworth, Ph and Sills,Ch (2011) An introduction to Transactional Analysis, London: Sage
• Tudor, K & Summers, G ( 2014) Co-Creative Transactional Analysis, London: Karnac Books
• Stewart, I & Joinnes, V (2004) AT Astăzi. O nouă introducere în Analiza Tranzacțională

___________

Libertate și responsabilitate în lucrul cu desconsiderările

Un studiu de caz de Iulia Crișan

Rezumat: Acest articol ilustrează un mod de lucru cu desconsiderările printr-un studiu de caz clinic. Modelul lui Mellor & Schiff (1975) a fost aplicat în munca terapeutică cu o clientă cu simptome anxioase în context de neîncredere relaţională, pentru a dobândi autonomie în decizii și a-și asuma responsabilitatea pentru acestea. Analiza muncii pe 23 de ședinţe este prezentată structurat, cuprinzând descrierea istoricului, planul terapeutic și rezultatele obţinute, precum și direcţii viitoare de tratament.

“I like to say that the Statue of Liberty on the East Coastshould be supplemented by a Statue of Responsibility on the West Coast” 

– Viktor Frankl

Desconsiderăm aspecte din viaţa noastră zi de zi și o facem fără a ne da seama. Totuși, desconsiderarea poate deveni  dezadaptativă atunci când ne împiedică să exersăm libertatea și responsabilitatea în luarea deciziilor. Pe modelul dimensional al unui continuum ne putem imagina diferite grade ale desconsiderării, de la cele mai inofensive (prezente în funcţionarea zilnică) până la cele manifestate prin simptome clinice care perturbă viaţa persoanei.

În conceptualizarea AT, desconsiderarea (Mellor & Schiff, 1975) este un proces intern, inconștient, de evitare a conștientizării realităţii la diverse niveluri, fie pentru perpetuarea scenariului, derularea jocurilor, menţinerea poziţiei de viaţă și a triunghiului dramatic (Karpman, 1968), sau confirmarea relaţiilor simbiotice. Conform autorilor, desconsiderările sunt de trei tipuri (a stimulilor, problemelor și opţiunilor) și se observă clinic prin comportamente pasive (Schiff & Schiff, 1971), tranzacţii ascunse în jocuri, asumarea unei poziţii în triunghiul dramatic. O persoană poate desconsidera fie emoţii, gânduri, percepţii ori comportamente, fie anumiţi factori situaţionali, în trei zone (a sinelui, celorlalţi și a realităţii situaţiei) și în patru moduri (al existenţei, semnificaţiei, variabilităţii, respectiv capacităţii de acţiune/schimbare comportamentală; Mellor & Schiff, 1975). 

Lucrul cu desconsiderările implică trei pași: (1) identificarea comportamentelor simptomatice care rezultă din desconsiderare; (2) identificarea zonelor, tipurilor de desconsiderare și modurilor în care clientul desconsideră; (3) conștientizarea implicării în desconsiderare și a nevoii din spatele acesteia –realizarea unor decizii autonome libere – exersarea comportamentelor non-desconsiderante cu întăriri pozitive. Aceste etape se pot intercala în funcţie de evoluţia cazului (conștientizarea mentală și schimbarea comportamentală). Autorii recomandă ierarhizarea desconsiderărilor ca punct de plecare în stabilirea tratamentului și tratarea lor asociată, pe niveluri, din moment ce desconsiderarea stimulilor implică și desconsiderarea problemei și a opţiunilor de acţiune, la fel cum desconsiderarea existenţei implică și desconsiderarea semnificaţiei, variabilităţii și capacităţii de a schimba ceva. 

Descrierea cazului

Eficienţa acestui mod de lucru multi-nivelar este prezentată în cazul clinic al unei tinere studente de 21 de ani, ce cuprinde sinteza muncii noastre desfășurate în 23 de ședinţe. Datele au fost colectate și redactate cu acordul clientei. Clienta intră în terapie la recomandarea medicului psihiatru pentru simptome anxioase intense (afective și somatice) manifestate ca reacţii la schimbarea mediului familiar și la a fi singură, ideaţie de gelozie, emoţii intense și reacţii de hiper-control relaţional în context de relaţie la distanţă (puse pe seama lipsei de încredere în sine). Obiectivul iniţial a vizat acest ultim aspect: întărirea încrederii în sine, operaţionalizat de către clientă prin capacitatea de a se descurca singură și de a gestiona simptomele anxioase până la diminuarea sau eliminarea lor. Clienta descrie emoţiile anxioase și agitaţia motorie (care apar în situaţii de a petrece singură periodic câteva zile la facultate în alt oraș, departe de familie si de partener) ca disproporţionate în raport cu realitatea, cu dificultatea de a se ancora în gândirea din prezent (a se citi în starea de Adult) și de gestiona astfel manifestările. De altfel, munca din primele ședinţe a dezvăluit gândirea ca fiind poarta de acces a clientei, prin spiritul ei investigativ și receptivitatea la asocieri și analize ale proceselor interne, aspecte întărite și de funcţionarea ei academică foarte bună. Cu toate acestea, clienta acuză incapacitatea de a utiliza dovezile din realitate (pe care le caută și le cere prin comportamente de securizare și verificare) asupra fidelităţii partenerului de relaţie. Poarta închisă s-a dovedit astfel a fi comportamentul, iar poarta țintă (direcția de lucru terapeutic) a devenit zona emoțională.

Explorarea istoricului ei a revelat o veche teamă de a fi “înșelată, prostită”, resimţită din copilărie, cu nevoia de căutare a dovezilor care să ateste onestitatea celuilalt și tendinţa de răzbunare ca reglare a sentimentului de a fi prostită. În adolescenţă descoperă relaţia extraconjugală a tatălui, la care devine complice, ascunzând relaţia de mama sa. Totodată, clienta își amintește că, deși dezaproba acea relaţie, era confidenta tatălui său și se simţea în incapacitatea de a refuza acest lucru. Cât o privește pe mama ei, clienta susţine posibilitatea ca aceasta să fi desconsiderat existenţa relaţiei, invocând un dicton des auzit de clientă de la mamă: “ce nu știi nu te poate răni”. În prezent, tânăra declară opoziţie faţă de acest dicton, preferând să afle adevărul chiar și cu preţul rănirii emoţionale.

Etapele planului de tratament

1. Contractare iniţială și explorare. Identificarea comportamentelor simptomatice și a istoricului

Împreună am contractat pentru gestionarea simptomelor anxioase prin experimentarea diverselor tehnici de către clientă și explorarea neîncrederii la nivel intrapsihic. În primele ședinţe, clienta a deprins tehnici comportamentale (respiraţie regulată, grounding) și cognitive (redirecţionarea atenţiei, recadrarea și atribuirea unei probabilităţi realiste situaţiilor anxiogene) de reducere a simptomelor anxioase în situaţii concrete (de a fi singură, departe de partener). În paralel, am explorat aspecte scenariale, credinţele din stările de Părinte și Copil, jocurile și poziţiile de viaţă și cele din triunghiul dramatic. 

Gradual, prin utilizarea tehnicilor și acumularea de experienţe pozitive în situaţii de a se descurca singură, clienta și-a redus nivelul anxietăţii și a raportat o creștere a încrederii în capacitatea de a o gestiona. O schimbare s-a făcut observabilă la nivel emoţional, indicând o repoziţionare internă de la lipsa de încredere în sine la lipsa încrederii în ceilalţi. Astfel, dacă iniţial, neîncrederea era descrisă prin credinţa Copilului “Dacă relaţia se termină, n-o să mai fiu cu nimeni, o să fiu singură”, ce evoca teama de abandon resimţită de clientă, ulterior ea dezvăluie un Adult contaminat de anxietatea din Copil (“Oricine poate să înșele”) și furia din Părinte (“Nu voi putea trece peste asta. Dacă te prind, s-a încheiat”). Totodată locul anxietăţii a fost luat de furie, pe care clienta o utiliza în relaţia cu partenerul, întreţinând-o cu jocuri de tipul NIGYSOB (Acum te-am prins, ticălosule), în ciuda dovezilor reale ale fidelităţii acestuia. Poziţia de viaţă asumată în acel moment părea că glisează de la Eu-Tu+ la Eu+Tu-, iar în triunghiul dramatic, de la Victimă la Persecutor. În această fază a muncii, clienta dezvăluie un plan paralel cu relaţia oficială, în care descrie o relaţie secretă cu un fost prieten al partenerului oficial ca fiind “doar de prietenie; o modalitate de petrecere a timpului, ca să nu stau cu agitaţia de a fi singură”. Cu toate acestea, ascunde relaţia faţă de partener și se protejează faţă de a fi văzută alături de acest prieten, care, la rândul său, manifestă gesturi de apropiere faţă de ea. Într-un mod suficient de sugestiv scenarial (re-editarea confidenţelor tată-fiică, cu roluri inversate), tatăl este acum confidentul ei și o sfătuiește cum să-și ascundă mai bine relaţia paralelă. 

Invitând-o mereu la proba realităţii și utilizând confruntări ale desconsiderărilor, clienta realizează posibilitatea de a proiecta asupra partenerului propria ei “infidelitate”. Astfel, începe să comute atenţia de la ce se întâmplă în exterior la procesul intern, realizând că acesta nu este legat de relaţia din prezent, ci mai degrabă de repararea unei răni din trecut. 

C (Clientă): Mi-au zis prietenele mele “Hoţului de hoţ i-e frică”. Dar n-am luat-o în seamă până acum.”

T(terapeut): Ce înseamnă pentru tine vorba asta?

C: …că eu fac ceea ce mi-e frică să mi se întâmple mie? 

T: Cum ţi se pare posibilitatea asta?

C: Cred că e posibil s-o fac.

T: Și cum de nu ai luat asta în seamă până acum? 

C: Cred că eram prea furioasă pe el (partenerul). Îmi spuneam că sigur îmi ascunde ceva.

T: Când, de fapt, el este apropiat și autentic cu tine, iar tu desconsideri dovezile care vin de la el. Așadar, ce simţi pare că nu are foarte multă legătură cu realitatea relaţiei tale din prezent.

C: Da, așa este. Cred că mi-e frică să păţesc ca mama.

2. Recontractare. Decontaminare. Identificarea și ierarhizarea desconsiderărilor 

În cadrul unui nou contract de lucru cu desconsiderările, am invitat clienta să facă legături dintre “atunci” și “acum” și să atribuie semnificaţii noi comportamentelor simptomatice. Astfel, ea a înţeles agitaţia anxioasă din relaţia de acum ca pe un comportament pasiv, o încercare de a transfera problema în mediu pentru a nu-și asuma responsabilitatea pentru gestionarea ei. Clienta a realizat similaritatea cu agitaţia pe care o simţea atunci când ascundea adulterul tatălui faţă de mama sa și a făcut legătura cu furia împotriva tatălui său. Lipsa încrederii în sine a fost pusă în legătură cu invitaţiile constante ale tatălui într-o relaţie simbiotică ce îi limitează libertatea și îngreunează asumarea responsabilităţii pentru propriile acţiuni. Trecerea de la agitaţie la furie și de la Victimă la Persecutor în relaţie a fost înţeleasă ca încercare de a retrăi dinamica din trecut pentru a confirma de fapt credinţa că “oricine poate să înșele” și a angrena energia în depistarea trădării proiectate. O dată cu înţelegerea acestor legături, o etapă importantă a fost decontaminarea Adultului de neîncrederea din Copil (“Oricine poate să înșele”) prin reformularea adaptată realităţii “Unii decid să n-o facă”, cu accent pe libertatea și responsabilitatea deciziei. 

Cu aceste noi semnificaţii și un Adult ancorat în realitate, clienta a definit problema ca fiind legată de recrearea în prezent a unui scenariu trecut întreţinut de desconsiderarea indicilor din realitate. Ea și-a dat seama că desconsideră stimuli și semnificaţii interne și externe în ambele relaţii (declarată și ascunsă). Împreună am identificat și ierarhizat desconsiderările: În relaţia declarată, ea părea să considere existenţa stimulilor (indicii asupra fidelităţii, comportamente de apropiere ale partenerului), dar să desconsidere semnificaţia lor (pentru sine, celălalt și în realitate), potrivirea lor la situaţie, precum și opţiunile personale de a se raporta și a acţiona diferit (fără agitaţie sau furie). Explorarea relaţiei ascunse a relevat un al doilea plan al desconsiderărilor, vizând semnificaţia relaţiei (externă – “este doar prietenie” și internă – “Nu simt nimic faţă de el”), aspectele problematice asociate (trădarea și pierderea relaţiei declarate) și capacitatea de a acţiona diferit (“Eu nu înșel, deci nu am de ce să închei relaţia”).

Analiza istoricului familial a relevat utilizarea desconsiderărilor în familie: tatăl adulterin desconsidera impactul de care îl are relaţia paralelă asupra fiicei sale, iar mama desconsidera existenţa stimulului cu totul. Totodată, clienta a conștientizat faptul că, deși la nivel discursiv lua partea mamei, a desconsiderat opţiunea de a nu fi confidenta tatălui atunci, tratând confidenţele acestuia ca pe dovezi de transparenţă și consolidare a încrederii. În același timp, am invitat-o să reflecteze la un dublă dilemă: poziţiile diferite ale părinţilor (tatăl Persecutor care înșela, mama Victima înșelată), respectiv dualitatea comportamentelor tatălui (deschidere și transparenţă totală faţă de fiică vs ascundere faţă de soţie). Clienta a conștientizat rana și confuzia de atunci, precum și posibilitatea ca în relaţia de acum să replice procese și comportamente similare cu cele ale părinţilor (a întreţine o relaţie paralelă ascunsă și a prefera să nu clarifice statustul acesteia). O nouă semnificaţie a fost atribuită relaţiei duble: cea de protecţie împotriva abandonului rezultat în urma infidelităţii proiectate, cu evitarea intimităţii alături de partenerul declarat și dorit (“Înșel eu ca să mă protejez de posibilitatea ca tu să mă rănești”). În același timp, clienta a realizat posibilele consecinţe ale menţinerii desconsiderărilor: destrămarea relaţiei declarate și confirmarea abandonului, intrând în contact cu un sentiment de culpă faţă de partener. În acel moment am contractat pentru găsirea opţiunilor de schimbare.

3. Definirea opţiunilor și acţiunea spre schimbare

Clienta a definit schimarea ca “a dobândi liniște” în relaţia declarată. Am considerat două zone ale intervenţiilor: cognitiv și emoţional-relaţional. Clienta a fost invitată să-și utilizeze capacitatea de Adult pentru a recadra cognitiv statusul relaţiei din “relaţie la distanţă” în “relaţie în care am capacitatea să decid liber distanţa” și a explora opţiunile de a rămâne în contact cu partenerul. Totodată, prin considerarea realităţii calităţii relaţiei prezente și a validărilor de la partener, nevoia de dovezi de fidelitate și comportamentul de investigare și verificare s-au redus. Clienta a început să colecţioneze experienţe relaţionale pozitive și a primit mereu stroke-uri pe deciziile libere, formulate din Adult, și pe asumarea responsabilităţii faţă de ele. La nivel emoţional, furia ce întreţinea jocul psihologic a fost canalizată în Adult ca energie pentru opţiuni de negociere și compromisuri utile în relaţie. Am invitat-o să integreze sentimentul de culpă cu acţiuni reparatorii. Clienta a exersat comportamente de apropiere în relaţie, prin empatie și implicare Părintelui Grijuliu în îngrjirea partenerului, primind validări pozitive de la acesta. 

În zona relaţiei ascunse, am derulat un scurt training pentru înţelegerea tranzacţiilor la nivel social și psihologic. Clienta a fost invitată să considere nivelul ascuns al tranzacţiilor utilizate cu prietenul, să-și implice gândirea de Adult în proces. La un nivel mai profund, și-a implicat intuiţia și spiritul investigativ natural (A1 – Micul Profesor) în analiza gesturilor și situaţiilor neclarificate din acea relaţie. Ea a realizat unele pattern-uri comportamentale ale ei și prietenului, care au ajutat-o să dea sens gesturilor sale de apropiere. Clienta a început să considere anumiţi stimuli emoţionali interni ce depășeau limita unei relaţii de prietenie. La acest nivel, a fost invitată să considere emoţiile faţă de relaţia ei prezentă și să le integreze cu sentimentul de culpă și posibilele consecinţe ale relaţiei paralele. Realizând nevoia autentică de a accepta intimitatea în relaţia declarată, clienta a decis să acţioneze liber de scenariu și responsabil, clarificând și încheind relaţia ascunsă. Această acţiune a contribuit la liniștire relaţională.

Direcţii de tratament viitoare

Terapia este în desfășurare, clienta exersând decizii și acţiuni responsabile, din Adult, în relaţia cu partenerul. Decide autonom să renunţe la comportamentele de verificare și furia se diminuează simţitor. Posibilitatea ca furia să fie utilizată ca racket pentru disperare, neputinţă, suferinţa unui abandon posibil rămâne o opţiune terapeutică de explorat. Pentru un tratament în profunzime, în funcţie de disponibilitatea clientei, este de considerat demontarea simbiozei cu tatăl, ce pare a întreţine limitarea acţiunilor libere.

Referinţe bibliografice:

• Berne, E. (1965). Games People Play. The Psychology of Human Relationships. Penguin Books
• Karpman, S. (1968). Fairy Tales and Script Drama. Transactional Analysis Journal, 7(26), p. 39
• Mellor, K. & Schiff, E. (1975). Discounting. Transactional Analysis Journal, 5(3), p. 295
• Schiff, A. & Schiff, J. (1971). Passivity. Transactional Analysis Journal, 1(1), p. 71

Dezvoltarea autosusținerii la copii

de Alina Comendant

Publicat în Newsletter ARAT Nr. 17, Ediția 3 / Septembrie 2022

Articolul își propune să creeze un pod de legătură în lucrul cu sinele în dezvoltare al copiilor între două abordări terapeutice: Analiza Tranzacțională și Gestalt play therapy. Conceptul de “întărire sau auto-susținere” al sinelui din Gestalt Play Therapy va întâlni diferite concepte similare din Analiza Tranzacțională și vor fi oferite exemple concrete de jocuri specifice pentru dezvoltarea unui simt puternic de sine.

În scrierea acestui articol sunt inspirată de experiența de a primi anual un număr mare e cereri de a lucra cu copiii, imediat după începerea școlii. Simptomatologia este diversă și variază adesea de la “Nu vrea să meargă la școală” până la recomandarea învățătoarelor de a vedea un psihoterapeut pentru dificultăți de adaptare școlară, dificultăți și comportament deviant, agresivitate și impulsivitate, timiditate, anxietate, dificultăți de limbaj.

Deoarece copiii sunt egocentrici în această etapă de dezvoltare iau totul foarte personal: ei își asumă responsabilitatea și se învinovățesc pe ei înșiși pentru orice traumă care le se întâmplă. Acest fenomen îi face pe copii să-și reprime și mai mult emoțiile din moment ce Eul lor nu are forța de a și le asuma și cu atât mai puțin de a le exprima într-un limbaj coerent.

Copiii, de asemenea, poartă cu ei introiecții negative sau cunoscute în limbaj AT drept injoncțiuni (mesaje toxice/credințe eronate despre ei însăși). Acestea duc la fragmentare intrapsihică, inhibă creșterea sănătoasă și integrarea și contribuie la o atitudine auto-depreciativă și la o stimă de sine scăzută.

A facilita în terapie dezvoltarea acestui simț de sine puternic – cum îl numește Violet Oaklander – devine așadar o necesitate în procesul terapeutic.

Abordarea lui Oklander în terapia cu copiii pornește de la modelul de dezvoltare sănătos – în care copiii sunt în contact cu ei, cu senzațiile lor și își folosesc corpul, mintea, intelectul la potențialul optim. Când apar traumele, copilul e predispus la a pierde capacitatea naturală de a folosi modalitățile variate prin care organismul său se întâlnește cu lumea:

• Își îngrădește simțurile
• Își inhibă capacitatea de a-și folosi corpul
• Își blochează emoțiile
• Își suspendă activitatea intelectuală

(ex. copiii molestați se vor anestezia pe sine ca formă de protecție)

Lucrul cu sentimentului de auto-susținere a sinelui implică redescoperirea acelor părți pierdute ale sinelui de importanță vitală în dezvoltare prin oferirea de experiențe senzoriale, dar și experimentale.

Pașii recomandați de Violet Oaklander, asemenea etapelor procesului terapeutic, nu reprezintă o secvență consecutivă, ci mai degrabă se desfășoară ca un dans terapeutic ghidat de ritmul copilului și de obiectivele terapeutice. Acești pași sunt…Citește restul articolului aici

___________

Cercetare în Analiza Tranzacțională: Jocurile Psihologice într-o clasă din învățământul primar

de Alina Comendant

Publicat în Newsletter ARAT Nr. 14, Ediția 4 / Decembrie 2021

Acum 12 ani, ca temă de licență pentru terminarea primei facultăți, cea de Pedagogie, mi-am ales Managementul clasei de elevi și utilizarea Analizei Tranzacționale în a oferi modele de intervenție la clasă.  Am fost fascinată de aceasta temă, de pioneirat, și am ales  jocul psihologic – unul dintre tipurile de comportamente perturbatoare prezente la nivelul clasei și prezența acestuia în rândul elevilor, dar și a învățătoarei unei clase din învățământul primar. În continuare, acest articol prezintă câteva dintre ideile licenței și rezultatele cercetării. Se adresează psihoterapeuților care lucrează cu copii din mediul primar, educatorilor, învățătorilor, analiștilor tranzacționali din domeniul educațional, consilierilor școlari.

 Ce este managementul clasei și cum îl conectăm cu Analiza Tranzacțională

Termenul de management al clasei este unul utilizat de către profesori pentru a descrie procesul asigurării unui climat echilibrat în condiţiile comportamentului perturbator al elevului. Termenul, de asemenea, face referire la prevenirea devianţelor comportamentale. Mosckowitz & Hayman (1976) observă în studiile lor asupra managementului clasei dificultatea cu care se confruntă un profesor care a pierdut controlul asupra clasei de elevi. Încercarea de restabiliere a graniţelor este dificilă, iar timpul acordat reparării greşelilor cauzate de lipsa abilităţilor de gestionare a clasei produce scăderea nivelului de pregătire academică în rândul elevilor. (Berliner, 1988, p. 310; Brophy & Good, 1986, p. 335)

Profesorii deţin mai multe roluri în clasă, iar printre cele mai importante se află cel de manager. Predarea şi instruirea eficientă nu pot avea loc într-o clasă deficitară din punct de vedere al managementului clasei. Haosul se instalează în momentul în care nu există reguli sau acestea nu sunt ferme, nu există un contract clar stabilit cu privire la aşteptările profesorului şi elevilor sau predomină ignoranţa importanţei etapelor dezvoltării psihologice.

O şcoală în general reprezintă un mediu, o mini-societate pentru copii, în special pentru cei aflaţi în ciclul primar de învăţământ, devine un al doilea cadru de referinţă după cel familial şi marchează intrarea în „marea” societate. Clasa din care face parte copilul, în mod particular, devine o a doua familie şi este un grup de apartenenţă pentru elev, cel mai adesea format aleatoriu şi neomogen, care, de asemenea, are o semnificaţie aparte, tocmai prin satisfacerea nevoilor psihosociale specifice: nevoia de afiliere, de securitate, de cunoaştere şi de dezvoltare.

În corelaţie cu etapele dezvoltării, aflăm că la vârsta şcolarităţii mici, orice copil are construit un sistem de percepţii prin care se vede pe sine şi pe cei din jurul său. Acest sistem a fost dezvoltat în special în familie, iar şcoala are rolul de a întări sistemul acestuia sau de a-l completa mai adecvat. Julie Hay vorbeşte în cartea sa, Şarada de la serviciu, despre faptul că imaginile noastre mentale, numite şi imago-uri, ne ajută să ne integrăm într-un grup pe baza experienţelor anterioare. Adaptând modelul la domeniul educaţional, respectiv perioada de şcolaritate mică, aflăm că familia constituie un imago provizoriu pentru această fază şi că, ulterior, acest imago devine adaptat noului grup de apartenenţă.

Citește restul articolului aici

___________

Speranța în psihoterapie: între iluzii și autenticitate

de Diana Cosma

Publicat în Newsletter ARAT Nr. 6, Ediția 1 / Martie 2020

Vă invit la o discuție despre rolurile speranței în psihoterapie, în principal din perspectiva Analizei Tranzacţionale. Vom trece în primul rând printr-o scurtă definire a termenului de speranţă, pentru a crea un cadru de referinţă comun. Apoi vom privi speranţa din punctul de vedere al mai multor modele din Analiza Tranzacţională şi a altor şcoli de psihoterapie. În ultima parte a articolului vom parcurge o analiză a rolurilor speranţei în cadrul psihoterapiei: speranţa clientului, speranţa terapeutului, speranţa autentică şi speranţa ca element al sistemului scenarial.

Dicționarul explicativ al limbii române definește speranța ca fiind un ”sentiment de încredere în rezolvarea favorabilă a unei acțiuni, în realizarea unei dorințe”. Nancy Glende (1981) consideră că speranţa este o credinţă cu angajament şi energie, care facilitează fie creşterea, fie autosabotajul. În acest fel, autoarea afirmă natura potenţială a speranţei ca autentică sau scenarială utilizând termenii de esenţă şi respectiv iluzie. De asemenea, conceptul de speranţă discutat aici este foarte apropiat ca sens conceptului de „optimism” folosit de Richard Erskine (2008) între cele opt principii ale psihoterapiei relaţionale de grup. Conform lui Erskine, optimismul în situaţia terapeutică de grup implică ”anticiparea unui rezultat pozitiv şi angajament faţă de ideea că vom realiza ceva minunat împreună”.

În diferite şcoli de psihoterapie apar diverse concepte care afirmă tendinţa naturală a oamenilor de a merge pe direcţii de supravieţuire şi creştere, ca de exemplu: în Analiza Tranzacţională există concepte precum Physis, triunghiul învingătorului (Choy, 1990), jocurile cu beneficii autentice (Summers & Tudor, 2000). În Psihoterapia Centrată pe Persoană, Rogers (1951) vorbeşte despre tendinţa de actualizare a tuturor fiinţelor umane. În Psihoterapia Individuală, există conceptul de străduinţă (Adler,1927) – de asemenea o tendinţă universală. În ideea de bază din Logoterapie (Frankl, 1984) de găsire a sensului propriei vieţi indiferent de circumstanţe, există ceva profund din esenţa energiei şi angajamentului despre care vorbesc Erskine şi Glende atunci când definesc speranţa. În Psihoterapia Pozitivă (Peseschkian, 1968), Principiul Speranţei este unul dintre principiile de bază ale abordării.

Prin însăși natura sa, putem afirma că procesul psihoterapeutic este marcat de speranță. Încă de la decizia unei persoane de a se adresa unui terapeut pentru ajutor specializat, există în mintea acesteia ideea că ajutorul poate fi util şi cel puţin o minimă speranţă în ce priveşte posibilitatea şi beneficiile procesului de schimbare personală.

În Analiza Tranzacțională, chiar cele trei principii filosofice de bază sunt o afirmare a speranţei în natura umană şi potenţialul uman. În psihoterapia bazată pe Analiză Tranzacţională se observă …

Citește restul articolului aici

___________

 Adolescența: pod între copilărie și vârsta adultă

de Alina Comendant

Publicat în Newsletter ARAT Nr. 8, Ediția 2 / Iunie 2020

Traversarea adolescenței ca pod între copilărie și vârsta adultă presupune “onorarea spațiului dintre ce a fost și ce încă nu este” (Nancy Levin).

În august 2019 am susținut prezentarea “Betwixt & between: liminal space in psychotherapy from a TA perspective” în cadrul seminarului ITACA din Lavarone, Italia, și mai departe, în acest articol, reiau tema liminalității în lucrul cu adolescenții. Motivația mea de a scrie despre adolescenți și munca cu ei vine din spațiul terapeutic, inspirată de discuțiile cu colegii din AT dar și cu mentorii, părinții și adolescenții din cabinet și școală.

Adeseori întâmpinăm dificultăți în a găsi ritmul potrivit cu adolescenții: de conectare, de relaționare, de a cere și a oferi. Dansul inter – relaționării din copilărie capătă o nouă nuanță și m-am întrebat cum poți acompania blând și eficient în procesul terapeutic toate momentele de tranziție și suspendare pe care le presupune adolescența.

În tot acest dialog interior am găsit un proces paralel: de a construi un pod teoretic între Analiza Tranzacțională și antropologie – mai exact conceptul spațiului liminal.

Ce este, însă, spațiul liminal?

Acum 110 ani Arnold Van Gennep (1990)- un pasionat etnograf a început să studieze stadiile vieții pe care le-a numit “rituri de trecere” observând ce se întâmplă cu adolescenții din triburi și cum “devin” ei adulți.  Prin aceste stadii definea obiceiuri sociale sacre ori simbolice prin care un individ făcea trecerea de la un grup la altul. În concepția lui van Gennep există 4 mari categorii de rituri de trecere pe care toate civilizațiile le experimentează: nașterea, pubertatea, căsătoria și moartea. În interiorul fiecărui rit de trecere se întâmplă cu proces interior în 3 stadii:  separarea (numit și perioada preliminală), tranziția (perioada liminală) și încorporarea (postliminală). Perioada liminală este o stare de a fi „între”, ca atunci când traversezi un pod, ca atunci când traversezu un pod sau când stai pe prag și nu te afli nici unde erai înainte, nici unde urmează să intri. Poate fi un spațiu de…

Citește restul articolului aici

___________

Dezvoltarea Adultului prin filosofia aplicată

de Anca Tiurean și Andrei Simionescu-Panait

Publicat în Newsletter ARAT Nr. 9, Ediția 3 / Septembrie 2020

În 2016, când m-am înscris la masteratul de consiliere filosofică, am găsit un domeniu excelent de suport pentru psihoterapie și mi s-a părut că diversele metodologii de dezvoltare a raționamentului logic au multe în comun cu modelele AT. Consilierea filosofică nu e psihoterapie, dar poate avea impact terapeutic și poate facilita impactul terapeutic al abordărilor cu care suntem obișnuiți, iar asta datorită faptului că psihoterapeutul dobândește și își integrează prin exercițiu instrumente de evaluare critică imediată a propriei activități și insight-uri semnificative despre sine.

În bună măsură, educarea gândirii critice și disciplinarea stării Eului decizional de-a lungul anilor de școală românească de bază este incidentală – se întâmplă extracurricular sau vine din partea unor profesori care ies în evidență în raport cu cei majoritari, concentrați de obicei pe învățarea pe de rost și reproducerea unui material dictat. De aceea, nenumăratele dăți în care am auzit la formare despre „strengthening the Adult” (consolidarea Adultului) am știut că este vorba despre abilitatea de a răspunde aici și acum, însă nu mi-am dat seama cât de complexă este această abilitate în fond. În experiența mea, formatorii nu au alocat un workshop special înțelegerii și consolidării Adultului. Abia la masteratul de filosofie am distins mai clar între două tipuri de probleme ale oamenilor: de pildă cele emoționale și cele cognitive. Împărțirea aceasta are rolul de a-mi permite să reflectez la cum ar fi ca funcția Părintelui Normativ să răspundă celor emoționale, iar funcția Părintelui Grijuliu să răspundă celor cognitive. Într-o problemă emoțională, un celălalt „structurant” oferă în mod direct contact, protecție, conținere a haosului, spațiu de exprimare și orientare, în timp ce compasiunea și acceptarea pot ușor să arate ca o pasivitate. Într-o problemă cognitivă, unde depășirea ei înseamnă de multe ori dezvoltarea unei competențe sau folosirea uneia cu un anumit efort și ordine, compasiunea, răbdarea, adaptarea la ritmul celui în nevoie și alte fațete ale Grijuliului sunt foarte valoroase, în timp ce a norma și regla din exterior, răpește șansa de autoorganizare a celui ajutat.

Citește restul articolului aici

___________

Răul se învață repede. Binele se uită ușor.

Despre beneficiile psihoterapiei într-o comunitate marginalizată

de Catrinel Ștefan

Publicat în Newsletter ARAT Nr. 10, Ediția 4 / Decembrie 2020

În iulie anul acesta am participat la un proiect care viza acordarea de sprijin psihoterapeutic în comunitatea defavorizată din Valea Seacă, județul Bacău. Proiectul s-a desfășurat prin intermediul ONG-ului ”Centrul Filia”, care luptă pentru drepturile femeilor.

Organizația, care e activă în comunitatea de acolo de mulți ani, căuta ajutor psihoterapeutic profesionist pentru femeile din comună. Mai specific, ne-au propus să le oferim acestora tehnici terapeutice pentru a relaționa non-violent cu copiii lor, dar și un context în care femeile să poată vorbi în siguranță despre experiențele lor de viață, multe dintre ele marcate de traume.

Împreună cu psihoterapeuta Ioana Preda, colegă de proiect, am contractat ca această primă întâlnire, pe teren, să fie una de cunoaștere, concentrată mai mult pe ascultare. Ne-am axat pe ideea că e un teren necunoscut, atât cadrul – terapie pe teren –  cât și problemele specifice ale comunității fiind necunoscute, astfel că acumularea de date a fost principalul scop pentru început.

Decizia noastră a fost să explorăm odată cu femeile din Valea Seacă problemele lor recurente și să decidem treptat în ce direcție se va putea dezvolta acest proiect. Va fi un grup de terapie de durată? Sau va rămâne la nivel de experiență singulară?

Necesitatea unui cadru de siguranță

În urma primei întâlniri, un aspect s-a dovedit a fi central: femeile își doreau să discute individual cu noi, în căutarea unui cadru de siguranță. „Răul se învață repede, binele se uită ușor”, ne-a spus una dintre ele. Siguranța e un aspect esențial pentru o comunitate ca Valea Seacă, neglijată de autorități, în care femeile și copiii au cel mai mult de suferit. O comunitate marcată puternic de sărăcie și de efectele rasismului structural față de romi.

78% dintre romi sunt expuși riscului de sărăcie, conform unui raport despre inegalitățile din România publicat de către organizația World Vision România anul acesta. Prin comparație, doar 35% din populația non-romă se confruntă cu riscul de sărăcie.

Rata de abandon școlar în rândul copiilor romi este uriașă, ceea ce înseamnă că mulți dintre aceștia nu vor putea să iasă din sărăcie. La nivel de România, rata persoanelor care au părăsit timpuriu sistemul de învățământ a fost de 18,1% în 2017. În rândul copiilor romi, rata a fost de 77% în 2016, arată World Vision Romania.

Cum creezi un cadru de siguranță în aceste condiții? Am ales să lucrăm împreună, în formulă de co-terapeuți, cu fiecare persoană care ne-a solicitat ajutorul.

Unele familii din Valea Seacă nu dispun de un telefon mobil sau de un ceas. La fel cum granițele spațiale sunt imprecise, și reperele temporale sunt extrem de vagi. Pentru următoarele sesiuni, femeile s-au organizat să se anunțe una pe cealaltă.

Violența structurală și lipsa de protecție din partea autorităților 

Poveștile acestor femei includ foarte multă violență, în cadrul unui sistem familial de tip stup de albine, cu foarte puține permisiuni de individuare, de a decide cu propria gândire.

Structura familiei și a comunității este marcată de dinamici patriarhale, de putere ierarhică și fizică. Soțul/tatăl este cel care controlează întreaga familie. Mama, pe locul doi, își exercită puterea asupra copiilor, mai mici în ierarhia familiei. Stilul de relaționare este adesea reactiv și  bazat pe impunerea puterii.

În cadrul ședințelor, femeile și-au spus, pe rând, povești despre supraviețuire. Corpul femeilor e folosit de multe ori ca unealtă, ca o resursă de muncă sau una sexuală. Un aspect esențial e că poliția nu intervine consecvent în comunitate, nici măcar în cazuri de violență domestică sau violuri.

În timpul șederii noastre în Valea Seacă, a avut loc un episod de violență domestică. Poliția a venit la fața locului, în urma unui apel făcut de un membru al ONG-ului E-Romnja. Ca într-o scenă absurdă, agentul a constatat că minorul e în siguranță, fiind alături de mama și de tatăl său. Dar tatăl era cel care îl agresase pe copil.

Aceste probleme structurale ne-au pus în fața unor întrebări despre limitările unei intervenții psihoterapeutice în comunități marginalizate. Cum ajuți un client să își conștientizeze granițele personale și momentele în care acestea sunt transgresate, dacă nu e protejat de structurile statului?

Pot exista rezultate psihoterapeutice în aceste condiții? Și dacă da, care sunt acelea?

Concluzii

Într-o comunitate defavorizată, acest proiect poate să energizeze dezvoltarea personală și să sădească un sâmbure de speranță. Intervenția psihoterapeutică acolo a însemnat ceva esențial: o oră de suport, de alianță, experiența de a fi ascultată de cineva fără duble intenții, de a fi privită fără judecată și nu în ultimul rând, o experiență de reglare emoțională.

Prin intermediul ședințelor de terapie, acestea pot primi permisiunea de a simți ceea ce nu își permit să simtă de regulă sau să ia decizii în contact cu nevoile lor. Psihoterapia ajută astfel nu doar ca spațiu de descărcare, ci și ca proces de individuare, un proces anevoios în comunități lipsite de resurse de bază, ca cea din Valea Seacă.

___________

Invitație la responsabilizare socială

de Anca Tiurean

Publicat în Newsletter ARAT Nr. 10, Ediția 4 / Decembrie 2020

Pe 28 iunie 2020 Comisia pentru Angajament Social a ITAA a găzduit un eveniment în care să facem cunoștință și să discutăm inițiative utile ca răspuns la evenimentele sociale contemporane cu mișcarea Black Lives Matter și altele de acest gen, care au apărut pe glob de-a lungul ultimilor ani. Întâlnindu-ne aici cu oameni de diferite culori și culturi am avut ocazia să îmbrățișăm și să valorificăm diversitatea noastră în explorarea dificultăților uzuale din întâlnirea cu Celălalt. Este emoționant să observăm acest proces. Enumerăm mai jos câteva dintre întrebările cu care s-au auzit în întâlnirea cu peste 50 de participanți din întreaga lume:

1. De ce ar fi dezirabilă formarea unor comisii globale și locale de responsabilitate socială și care considerăm că ar fi rolul lor?
2. Ce poziție și responsabilitate ne vom asuma – individual și organizațional – ca analiști tranzacționali în contextul manifestării unor fenomene globale precum rasismul, xenofobia și injustiția socială?
3. Ce înseamnă a adopta o poziție anti-rasism în congruență cu o atitudine OK-OK față de persoanele cu comportamente rasiste?
4. Cum facem o diferență semnificativă fără ca din bune intenții să dăunăm suplimentar calității relațiilor dintre societăți sau comunități?
5. Ce rol are și ce rol poate să preia comunitatea internațională de Analiză Tranzacțională în politică și în țesătura de relații sociale în care apar aceste fenomene?
6. Cum este necesar să lucrăm cu noi înșine față în față cu aceste teme?
7. Cum putem contribui la stoparea unor jocuri în masă în care întregi comunități devin în mod dinamic și adesea previzibil: salvator, agresor, victimă.

Unele întrebări au fost mai specifice și au decurs din contextul de viață și profesional al participanților. Janice Dowson de pildă, terapeut în USA, spunea că: „Întrebarea relevantă pentru mine este: Oare ce ne scapă din vedere ca organizație în ultimii 45 de ani, având în vedere că în America de Nord tot mai mulți oameni de culoare părăsesc organizația noastră?” Jan Baker, terapeută din UK, se întreba: „Oare de ce presupunem că toți vor să fie ca noi?” Karen Minikin, terapeută din UK, a ridicat problema: „Ce se poate face la nivel sistemic începând cu familia, firma, organizația sau instituția unde lucrez, iar mai apoi ce se poate face în țara mea și la nivel global?” deoarece cu cât este mai mare grupul la care ne referim, complexitatea structurală și funcțională a acestora crește și devine cu atât mai dificilă menținerea atenției asupra procesului.

Alte întrebări interesante pentru reflecție culese de la participanți au fost despre:

(a) șanse egale diferitelor părți ale sinelui: „Oare permit unei părți din mine să se facă auzită mai mult decât alteia?”

(b) povara narativei socio-politice: „Oare apăr în mod nejustificat o idee?” / „Oare am preluat idei populare ce îmi sună bine, dar la o atentă examinare sunt problematice din punct de vedere etic?” / „Când sunt în acord cu o idee vehiculată în societatea mea, ce alte implicații susțin, de care nu îmi dau seama?”

(c) paralizarea gândirii: „Care sunt acele idei pe care le consider de la sine înțelese, încât nici nu îmi trece prin minte să le mai examinez?”

Unul dintre contractele de grup pe care le-am agreat la începutul evenimentului a fost să rămânem atenți la și conștienți de înclinațiile și tendințele noastre proprii în întâlnirea și interacțiunea cu ceilalți participanți, având în vedere componența atât de diversă etnic și cultural a acestui grup de discuții. Am preluat fiecare responsabilitatea pentru propriul proces de învățare și dezvoltare așa încât să creăm un spațiu de siguranță și astfel au fost posibile împărtășiri de stări și reflecții personale despre sine și experiența propriilor relații cu ceilalți. Participanții au vorbit deschis despre rușine, ezitare, teamă, furie și neputință, precum și despre prejudecățile pe care și le conștientizează și pe care atât de responsabil și le conțin și confruntă.

Într-unul dintre grupurile mici de lucru, psihoterapeuta britanică Adrienne Lee a surprins acest fenomen la ea însăși deschizând discuția prin a vorbi despre propria rușine. Ea a concluzionat: „Poate că mereu va exista discriminare și rasism dacă în mod inconștient proiectăm anumite părți din propriul P1 asupra altora. Tendințele noastre inconștiente (biasurile) necesită, pe lângă acțiune socială, o acțiune îndreptată spre noi înșine, iar noi avem instrumentele teoretice și practice pentru a ni le înțelege și lucra cu ele.” Prin urmare, în societățile și comunitățile din care facem parte, o importantă contribuție pe care o putem avea ca terapeuți este să vorbim într-un mod OK și respectuos despre propriile noastre prejudecăți și cum le gestionăm. În acest fel devenim un model de preluare a responsabilității Adulte pentru propriul P1, iar cei care ne observă făcând asta pot prelua la rândul lor atitudinea în propriul lor P1. ”Avem puterea de a realiza o schimbare semnificativă doar aici și acum în măsura în care suntem capabili să ne dăm seama de aceste manifestări și să le gestionăm adecvat împreună”, concluzionează Adrianne. În asentimentul ei, Ruth Cloherty, terapeut la Cambridge UK, propunea ca primul pas responsabil în direcția justiției sociale să fie conștientizarea și asumarea (owning) umbrei noastre, în sens jungian, ceea ce se poate realiza mai ușor dacă pornim de la premisa că „mediul exterior este o reflecție a unor dinamici intrapsihice”, cum a sugerat Janice Dowson.

Ducând mai departe contribuția lui Adrienne Lee, Rosemary Napper se gândește la moștenirea C1 venită din P0 – pentru afro-americani aceasta este sentimentul de oprimare trăit la nivel visceral. Pentru britanici ar putea fi vorba despre încorporarea unui sentiment al superiorității. Este necesar să ținem seama de asta în construirea relațiilor cu comunitățile dezavantajate: pe deoparte să luăm în calcul că avem o moștenire generațională diferită, pe de altă parte să ne întrebăm ce presupune a lucra în afara sistemului nostru propriu de referință.

Nisha Rao, terapeut AT din India, identifică esența experienței oprimării în diversele forme (rasism, biasuri de gen, complexe de superioritate/inferioritate etnică, etc) ca fiind lipsa abilităților de a înțelege în mod profund și de a gestiona rădăcina furiilor și temerilor proprii (individuale). Ea consideră că ceea ce duce la toleranță și posibilitatea de a simți. “Ea consideră că ceea ce duce la toleranță și posibilitatea de a simți acceptare față de sine și față de alții sunt permisiunile de a avea dialoguri dificile direcționate  contractual în acest sens.”

Am avut bucuria să le întâlnim la acest eveniment și pe Anne de Graaf, TSTA-O din Olanda, și Birgitta Heiller, din UK, psihoterapeut cu peste 30 de ani experiență în terapia traumei. Anne de Graaf susținea ideea de a nu fi împotriva a ceva, ci proincluziune: „Prima noastră sarcină de îndeplinit este una interioară și anume să integrăm ceea ce a fost separat.” Se referea la faptul că atunci când ne declarăm a fi antirasist nu facem decât să ne îngreunăm accesul la propria noastră latură rasistă și astfel să devenim neputincioși în a o gestiona, aceasta riscând să se manifeste fără conștiența noastră în diverse forme subtile. Această părere a fost susținută și de Birgitta Heiller, care îi amintește ca referință pe doi „eroi americani în justiție socială”, Vince Gilpin și Valerie Batts1, care definesc rasismul din perspectivă individuală prin prisma teoriei AT. Din curiozitate am căutat ulterior autorii și am fost impresionată de cum au reușit să surprindă manifestările subtile ale rasismului modern. Pentru a vă stârni și vouă curiozitatea, le menționez în continuare pe scurt:

(1) comportamentul salvator disfuncțional – când ajutăm oamenii dintr-o anumită categorie socială pornind de la presupoziția că ei nu se pot ajuta pe sine.

(2) învinuirea victimelor – când atribuim unui anumit grup efectele oprimării sistemice asupra acestuia.

(3) evitarea contactului – când încercăm să nu avem de-a face cu un anumit grup social și evităm a învăța despre cultura lor, a înțelege și a o lua în considerare.

(4) negarea diferențelor culturale – când vedem că oamenii se comportă într-un anumit fel și, în loc să-l atribuim specificului cultural al persoanei, privim persoana ca deviantă sau ciudată.

(5) negarea impactului realității politice, sociale, istorice, economice și psihologice asupra vieții oamenilor dintr-o anumită categorie, comportându-ne cu ei ca și când ar veni cam tot de pe unde venim și noi.

Diane Salters, născută și educată în Africa de Sud, amintește că „ne diminuăm pe noi înșine când îi tratăm rău pe ceilalți” și că „relele tratamente sunt consecințe ale suferinței și cauze care perpetuează suferința”. Își imaginează o societate în care clasificarea rasială nu există. Dar tot ea se și întreabă dacă diversitatea e posibilă fără clasificări. Poate că societatea se însănătoșește printr-o serie de pași meniți să vindece ani sau chiar secole de nedreptăți trăite, bazate pe diviziuni geografice, educaționale, sociale, culturale și economice, ce au cauzat multă suferință și au stat la baza unei moșteniri emoționale de frică, furie și foame de răzbunare.

Aceste discuții ne-au ajutat să reflectăm la realitățile cu care ne confruntăm actualmente în România. A fost greu inițial – aveam pe deoparte impresia că la noi nu există rasism și pe de altă parte mi se părea că avem ceva asemănător, dar nu puteam articula fenomenul. O scurtă plimbare prin memorie ne-a dezvăluit că și în România avem diverse forme de ură și discriminare împotriva a diverse categorii sociale. Ar fi interesant să le inventariem într-un articol viitor și să ne gândim la contextul românesc din perspectivă AT.

Cum ajungem să respingem o parte din noi înșine și să o proiectăm în exterior? Dar mai important decât atât este să ne întrebăm care este dificultatea de a menține opozițiile în interiorul nostru? De ce un conflict intern pare că ne paralizează în loc să ne îmbogățească? Pentru a găsi posibile răspunsuri la această întrebare am luat parte la câteva întâlniri pe grupuri mici și ne-am împărtășit unii altora rușinea, ezitările și ce ne-am mai dat seama că mișcă în interiorul nostru la vederea unor oameni diferiți. Anumite stereotipii par să fie cele care ne informează cu cine suntem probabil în cameră și spre cine am fi în siguranță dacă ne-am îndrepta. Participanta britanică a observat că acordă mai multă atenție participantelor din Vietnam și din India decât participantei din România despre care a zis că „te percep ca pe o soră doar pentru că avem aceeași culoare spre deosebire de ele”. La auzirea acestor cuvinte am remarcat că m-am simțit privilegiată ca și când ar fi de la sine înțeles că e bine să fim în tabăra britanicilor și nu a asiaticilor. Nu știu de unde am această impresie pentru că nu găsesc în mine vreun argument în favoarea ei. Am presupus că această idee are la bază o nevoie momentană de a aparține de cineva care ori are capacitatea de a mă ajuta să integrez o parte din mine pe care o resping, ori e cineva care mă poate ajuta să o reprim în continuare. În reprezentările mele înguste, India e o țară murdară și săracă. A-mi vedea propria murdărie și propria sărăcie mă rușinează, respectiv mă înfurie. În imaginarul meu, țările asiatice precum Japonia, China și Vietnam se contopesc prin caracteristici de rasă mai mult decât să se diferențieze prin caracteristici sociale, istorice și culturale specifice. Asociez această rasă cu ordinea, disciplina și curățenia (în opoziție cu reprezentarea mea despre India), care parcă ar fi posibile doar printr-o formă de dictatură. Aici își face simțită prezența starea Eului meu Copil de la o vârstă în care îmi venea mai natural să fac dezordine și nu ordine, motiv pentru care probabil că a mă alătura britanicei este simultan o formă de-a rămâne în proximitatea unei figuri ce îmi poate conține haosul generat de Copilul meu Liber. Iar distanțarea de rasa disciplinată s-ar putea să fie o cale de reprimare a unui sănătos instinct de autoorganizare și autostăpânire sau poate o manifestare de Copil Rebel ca răspuns unui Părinte Normativ.

Experiența acestui grup de lucru mi-a arătat că dialogul în cadrul căruia îmi dezvălui vulnerabilitatea mă face să mă simt mai în siguranță decât dialogul în care încerc din greu să nu par cumva sau în care mă străduiesc să generez anumite impresii dezirabile. Discuțiile pe teorie m-au ajutat adesea să evit a vorbi în nume propriu. În această întâlnire însă nu. Aici am putut să mă întreb, dar și să îmi răspund la întrebarea: De unde vine frica mea față de voi – adică față de interlocutorii mei?

Trecând prin diverse concepte împreună cu colegii participanți, discuția a curs firesc înspre căutarea de răspunsuri la întrebarea etică: Ce trebuie făcut? Următorul răspuns mi s-a părut că descrie cel mai bine spiritul dialogurilor de la această întâlnire: Reach out by reaching in. Ce presupune această abordare? Cel ce ajută (outreacher) este de obicei pus în poziția de educator sau părinte. Cum ar fi dacă acesta ar fi pus în poziția de elev sau de copil curios și ar începe să se intereseze despre ceilalți, nu pentru ca să îi ajute ci pentru că așa îi ajută deja?

Vesticii trăiesc de sute și mii de ani cu impresia că „noi predăm celorlalți” și că celelalte popoare învață, ca și când ele nu știu destul, sunt mai primitive, mai barbare, mai în urmă. Cum ar fi dacă învățarea ar fi de la sine înțeleasă ca rezultatul unui impact reciproc, afectând ambele părți? Ar însemna că de la orice întâlnire plecăm cu niște concluzii bazate pe experiența tocmai trăită împreună. Cum ar fi dacă ne-am educa pe noi înșine, dacă ne-am lăsa ghidați de exterior, dacă ne-am recunoaște limitele, erorile și egocentrismul propriei gândiri și am învăța CU alții în loc de tradiționalul noi de la ei sau ei de la noi?

Uneori suntem într-o postură privilegiată, alteori suntem defavorizați. Unii oameni rămân din multe puncte de vedere și o mare parte din viață defavorizați, iar alții mereu și în mare măsură privilegiați. Cum ar fi dacă am observa unde regulile și standardele se aplică discriminatoriu și am căuta să menținem discuția etică deschisă despre până la restabilirea egalității în demnitate?

Sper că acest articol să constituie pentru cititorii săi începutul unui proces semnificativ și important de preluare a răspunderii pentru justiție socială. Este important cum îl punem în practică și nu doar cum îl conceptualizăm. Contează cum răzbim să trăim prin el și nu cât de repede îl încheiem. Putem să ne angajăm în acest proces, deși din postura în care ne aflăm s-ar putea să ni se pară mai confortabil a nu ne angaja în el, a nu risca și a rămâne la adăpostul propriilor privilegii? Putem să rămânem angajați în acest proces și să învățăm unii de la alții ,chiar și atunci când suntem obosiți și înfometați?

Asociația Română de Analiză Tranzacțională prin membrii ei are posibilitatea să înceapă a gândi politici organizaționale în sprijinul nondiscriminării și promovării atitudinilor demne față de fiecare persoană în parte, indiferent de grupurile sociale de care aparține. Tot mai mulți dintre noi am început să avem o prezență mai activă în social media și să ducem în public un discurs din care transpar valorile de bază AT. Pentru a adresa problemele sociale autohtone s-ar putea să fie necesar nu numai să inventariem problemele sociale în care sunt angrenați românii, nici să ne rezumăm doar la a le teoretiza prin prisma AT, ci s-ar putea să fie necesar să ne conștientizăm propriile prejudecăți urâcioase față de diferite categorii sociale și să ne menținem OK în timp ce ni le conținem, ni le stăpânim, ni le înțelegem și ni le rezolvăm împreună.

1  Citiți pe larg articolul ei din 2013 aici: http://sph.unc.edu/files/2013/07/ditf_is_reconciliation_possible.pdf despre formele de subtile ale rasismului modern și  expresiile specifice oprimării introiectate

___________

Aliați împotriva alcoolismului

de Anca Tiurean și Eugen Hriscu

Publicat în Newsletter ARAT Nr. 13, Ediția 3 / Septembrie 2021 

Acest articol este de fapt rodul colaborării mai multor psihoterapeuți din diferite școli de formare și cu experiență profesională diversă. Toți facem parte dintr-un grup de suport reciproc, în care, în afară de a ne trimite clienți unii altora, organizăm și sesiuni de intervizare, ne oferim insight-uri și materiale de la conferințe și evenimente profesionale la care am participat și mai interacționăm în discuții tematice. La intervizarea noastră de la începutul verii l-am invitat pe colegul nostru Eugen Hriscu de la Clinica Aliat din București pentru a povesti despre tratamentul integrat al consumului problematic de alcool, noi dorind să ne înțelegem mai bine rolul în rețeaua profesională care se ocupă de prevenția și tratamentul adicțiilor. Eugen ne-a prezentat câteva chestiuni de bază, teoretice și aplicative, din munca lui cu adicțiile, iar în a doua întâlnire ne-a ascultat și oferit perspectivele sale asupra unor probleme și dificultăți întâlnite de către noi în practica privată.

În acest articol aș dori să împărtășim și altor colegi câteva dintre chestiunile pe care le-am abordat cu sprijinul lui Eugen. Poate că sunt lucruri pe care deja le cunoașteți, poate sunt lucruri care vă vor fi de folos și vouă sau poate că veți avea noi întrebări și, la rândul vostru, veți avea inițiativa de a-l invita pe Eugen în calitate de profesionist cu experiență, la o consultare tematică ce vă inspiră sau poate deblochează resurse utile în practica de cabinet. Am structurat acest articol după câteva dintre cele mai populare concepte și întrebări care ne-au ghidat discuțiile. Ne gândim că parcurgerea acestui articol ar putea să fie un bun punct de plecare și totodată o introducere utilă în subiectul tratamentului dependențelor.

NEÎNCREDEREA

Unii dintre noi ne-am confruntat cu situații precum refuzul clienților noștri de a efectua vizita psihiatrică necesară abordării în siguranță a reducerii consumului devenit problematic. Oamenii au refuzat pentru că le este rușine să apeleze la un psihiatru sau pentru că se tem de psihiatru sau pentru că pur și simplu nu au încredere în medici în general ori în medicii „de la noi” în particular. De la caz la caz, psihoterapeuții adresează astfel de ezitări conform pregătirii profesionale proprii. Este de folos uneori să facilităm contactul clientului cu cadrul medical pentru a preveni riscurile de sevraj sever asociate consumului nociv și de lungă durată. Le putem spune clienților că rolul medicației este să le scadă pofta de alcool și posibilele stări de sevraj. Poate să fie util să informăm clientul încă de la început că lucrăm în colaborare cu un anumit psihiatru și că unele ședințe se vor ține cu acesta, cu scopul ca psihoterapeutul să primească un raport de evaluare medicală a situației (așa cum uneori trimitem clienții la clinician pentru un raport clinic), ceea ce va ajuta la stabilirea unui plan eficient de tratament psihoterapeutic. Un alt potențial motivator în unele cazuri este cel financiar: informarea clientului că serviciile psihiatrice sunt decontate prin casa de asigurări îi poate răspunde temerii că l-ar costa în plus să mai meargă și la psihiatru.

OBIȘNUINȚĂ VERSUS DEPENDENȚĂ

Cum stabilim dacă este vorba despre o dependență sau pur și simplu de obișnuința de a consuma alcool?

Citește restul articolului aici

___________

Vorbe ticluite cu tact despre contact – reflecții în urma primei conferințe online organizate în cadrul ARAT

de Diana Deaconu, Alina Rus, Sorin Duma și Daniela Simache

Publicat în Newsletter ARAT Nr. 13, Ediția 3 / Septembrie 2021 

Conferința de Analiză Tranzacțională din 2020 a fost vitregită de ceea ce reprezentase până atunci țesătura intimă care anima o întreagă comunitate, și anume prezența fizică într-un spațiu comun, acel fel de a fi laolaltă în carne și oase. Am putea descrie această imposibilitate de a ne aduna împreună ca pe o zdruncinare colectivă cu ecou la nivel de protocol (Berne, 1963/ 1975) ce risca să pericliteze funcționarea unui grup profesional.

Determinarea mai multor colegi de a găsi o formă potrivită prin care să se poată organiza conferința a fost un ingredient esențial ce a păstrat însuflețită comunitatea în ciuda unui moment dificil. Un alt element important care a contribuit la menținerea acestei vitalități a fost îndrăzneala de a pune pe masă – o „masă rotundă”, de altfel – o temă care ne atingea pe toți, și anume aceea a contactului. „A fi sau a nu fi în contact?” a fost dilema la care am reflectat unul lângă altul, unul cu altul sau poate chiar unul prin altul pe durata zilelor evenimentului.

S-au conturat definiții ale contactului, descrieri ale variatelor forme de contact, precum și o serie de întrebări valoroase.

Printre posibilele semnificații pe care le-ar putea căpăta „contactul” s-au regăsit: capacitatea de a alterna între aspecte ce țin de interiorul persoanei și aspecte legate de exterior, disponibilitatea pentru autenticitate și prezență, întrezărirea unui tip de atingere interumană care să fie însoțită de impact, pregătirea persoanei de a parcurge o schimbare, de a ne cunoaște, de a fi în interacțiune. Printre cuvintele cheie ce au definit contactul, au fost enumerate: vitalitate, curiozitate/deschidere/acceptare, reciprocitate, intimitate, autenticitate, împreună, „stare de neascundere”, „punte”/„pod”.

Toate aceste înțelegeri devin mult mai complexe în momentul în care luăm în considerare faptul că putem cunoaște mai multe forme de manifestare a contactului, și anume contactul cu sine, cu celălalt, cu grupurile din care facem parte sau cu mediul înconjurător în ansamblul său. Spuneam mai sus că am articulat împreună întrebări cu relevanță pentru această temă, întrebări ce și-au găsit germenii în cadrul atelierelor de lucru din conferință. Vom face referire în acest articol la câteva dintre ele, așa cum s-au închegat în viziunea unora dintre cei ce au participat ca traineri sau organizatori la Conferință.

Citește restul articolului aici

___________

Acasă în corpul meu

de Ancuța Coman-Boldișteanu și Anca Tiurean

Publicat în Newsletter ARAT Nr. 13, Ediția 3 / Septembrie 2021 

Prin acest articol ne dorim să vă invităm la reflecție despre lucrul cu obezitatea și tulburările alimentare. Punem accent pe integrarea minții și corpului, deoarece ele tind să fie disociate și adesea în conflict în astfel de situații. Ne gândim, de asemenea, că din moment ce corpurile oamenilor înmagazinează memoria lor senzorială, este foarte probabil ca o parte semnificativă a psihoterapiei să nu fie realizabilă prin dialog, ci prin acțiuni sau comportamente cu încărcătură simbolic-experiențială. Lucrul corporal facilitează multe răspunsuri la întrebări care îi frământă pe oameni, dar aduc la suprafață și vulnerabilități din sfera imaginii de sine, a conduitei interpersonale și a poziției în scenariul individual de viață, motiv pentru care este necesar să le abordăm cu multă grijă și blândețe și să gestionăm optim riscul activării unor experiențe traumatice mult prea devreme în procesul terapeutic, când persoana încă nu este suficient de stabilă ori de echipată cu resurse pentru a le face față într-un mod sănătos.

Scrierea acestui articol a pornit de la o serie de evenimente organizate de Ancuța Coman sub titlul „Acasă în corpul meu” – un proiect pe care ea l-a dezvoltat în urma lucrului din cabinet alături de persoanele care consideră că au kilograme în plus și că acest lucru reprezintă o problemă semnificativă în viața lor. În timpul procesului terapeutic, Ancuța a putut observa dificultatea acestora de a povesti despre propriul corp, de a-l privi, de a-l percepe și de a-l accepta. Remarcând cât de dificil este pentru aceste persoane să treacă prin fața oglinzii, Ancuța și-a dat seama că este nevoie ca, înainte de orice altceva, să ne axăm pe reconectarea cu propriul corp, pe explorarea emoțiilor care sunt stocate acolo și a amintirilor traumatice, care au fost dificil de procesat și care acum împovărează. Anca Tiurean se alătură scrierii acestui articol din dorința de colaborare colegială și intervizare, având în vedere preocupările comune față de delicatețea și tactul cu care este nevoie să abordăm chestiunile legate de o temă cu impact emoțional puternic, pe care o considerăm în primul rând sistemică și socială, iar în al doilea rând personală, individuală: greutatea corporală, un subcapitol al politicilor referitoare la corp alături de sexualitate, gen, rasă și etică reproductivă.

Noțiunea de politici referitoare la corp este de sorginte filosofică feministă și se referă la practicile prin care o societate se luptă cu individul pentru controlul asupra corpului acestuia. Filosoful Michel Foucault evidenția în opera sa diversele mecanisme (disciplină, discurs, ideologie, proceduri, obișnuințe în relații, etc) prin care oamenii ajung să își formeze concepțiile despre cine ar trebui să fie ei ca să fie conformi cu ordinea politică și socială existentă în mediul lor de viață și, astfel, să evite diferite forme de pedeapsă, marginalizare sau pierdere de beneficii. Aceste mecanisme sunt introiectate și oamenii ajung să se autosuprime și chiar să se urască pe ei înșiși dorind nimic mai mult decât să fie lăsați în pace sau să simtă că și ei aparțin de cei OK, de cei normali, de cei demni de iubire, de cei cu drepturi. Ei pierd contactul cu cine sunt ei, în efortul de a atinge țelul intitulat cum ar trebui să fiu.

Când spunem „kilograme în plus” implicit ne punem întrebarea „în plus față de ce?”, remarcând cum se poziționează oamenii și cum descriu problema cu care se confruntă. În general, acest în plus este raportat la normele sociale generale, cele speciale de referință pentru un anumit om (de exemplu, așteptările propriilor părinți, ale prietenilor, ale cunoscuților sau ale partenerului de viață etc) și consecințele asupra psihicului ale faptului de a avea corpul acesta așa cum este și nu un altul.

Oamenii cu kilograme în plus se confruntă cu blamare, sfaturi nedorite, comentarii moralizatoare, respingere, ezitarea de a se alătura unor evenimente sociale la care ar dori să participe, sentimente de neputință, sentimentul că sunt prizonieri și nu stăpâni ai propriului corp sau psihic. Uneori sunt luați ca exemplu negativ („să nu ajungem și noi așa”), iar alteori priviți cu milă, ceea ce le întărește ideea că ceva nu este în regulă cu ei. Uneori mila și compasiunea se confundă. Spre deosebire de milă, compasiunea conține respect pentru om exact așa cum este. Mai conține recunoașterea valorii persoanei (ceea ce în AT se numește a fi OK) și recunoașterea suferinței pe care o trăiește persoana cu kilograme „în plus” (ceea ce perspectiva relațională AT numește satisfacerea nevoilor de validare și acceptare).

Citește restul articolului aici

___________

Competența etică

de Anca Tiurean

Publicat în Newsletter ARAT Nr. 16, Ediția 2 / Iunie 2022

În rolul nostru profesional de psihoterapeuți, fiecare propoziție, gest, întrebare sau confruntare sunt intervenții cu un impact asupra vieților altora. Impactul este parțial intenționat, gândit și fundamentat clinic, iar parțial este neprevăzut, dezvăluind aspecte importante ale realității pe care nu le-am luat în considerare în momentul intervenției. Unele dintre deciziile noastre ca psihoterapeuți sunt în mod special dificile pentru unii dintre noi, deoarece suntem conștienți de limitele noastre și de faptul că putem prevedea doar unele implicații și  că faptele noastre sunt nelipsite de riscuri ce decurg din ceea ce urmează să facem. Paradigma etică este cea din care ne punem întrebări de tipul: „Ce ar trebui să facem și să nu facem în rolul nostru de psihoterapeuți?” (etică normativă) și „Care este cel mai bun curs al acțiunii în acest caz” (etică aplicată) sau „Ce înseamnă a face bine în psihoterapie?” (meta-etică). În meseria noastră ne orientăm răspunsurile la aceste întrebări după codurile eticii profesionale în general, ale eticii îngrijirii în particular, precum și după principiile de etică a criticii, etica justiției și etica socio-culturală a comunității sau statului în care trăim și ne desfășurăm activitatea. La confluența acestor multiple subdomenii ne putem simți dezorientați, temători, siguri pe sine și mai mult sau mai puțin capabili să păstrăm în noi înșine o coerență a perspectivelor și o claritate a implicațiilor.

Asociația Internațională de Analiză Tranzacțională a organizat două webinarii (21 februarie și 19 mai) în cadrul cărora participanții au avut ocazia să discute despre etică. Webinar-ul din 23 Mai 2022 s-a intitulat „Mai puțin Părinte, mai mult Adult” și a fost coordonat de Trudi Newton împreună cu Anne de Graaf, Jan Grant, Tomoko Abe, Pierre Seberegts, Michelle Thome și Anne Tucker. Au participat studenți și practicieni în AT din comunitatea  internațională, ceea ce a constituit un prilej de explorare a unei diversități de perspective. Însă faptul de a proveni din culturi diferite de pe tot globul nu este neapărat un garant al fructificării unui astfel de prilej, ci depinde mai degrabă de nivelul gândirii noastre Adulte disponibile și implicate în procesul de grup.

Citește restul articolului aici